CAPITOLUL  II - Apogeul şi criza Revoluţiei a treia

1.      APOGEUL REVOLUŢIEI A TREIA

După cum am văzut în primele două părţi ale acestei cărţi (vezi "Introducere" şi Partea Întâi, Cap. III, A-D), cele trei mari revoluţii constituie stadiile principale ale procesului de demolare a Bisericii şi a Civilizaţiei Creştine. În secolul al XVI-lea au fost Umanismul, Renaşterea şi Protestantismul (Întâia Revoluţie); şi în a doua decadă a acestui secol, Comunismul (a treia Revoluţie).

Aceste trei revoluţii pot fi înţelese numai ca părţi ale unui întreg care este Revoluţia.

Deoarece Revoluţia este un proces, evident că a treia Revoluţie şi-a continuat cursul din 1917 până în prezent. Şi acum ea este la un adevărat apogeu. Dacă luăm în considerare teritoriile şi populaţiile subjugate de regimurile comuniste, vedem că a treia Revoluţie stăpâneşte un imperiu mondial fără precedent în istorie. Acest imperiu este o sursă continuă de nesiguranţă şi dezbinare între cele mai mari naţiuni necomuniste. Mai mult, conducătorii Revoluţiei a treia controlează pârghiile care pun în mişcare nu numai partidele comuniste dar şi o reţea imensă de agenţi şi afiliaţi ai lor în sânul statelor necomuniste. Această reţea include criptocomunişti, paracomunişti şi o serie de naivi utili, infiltraţi nu numai în partide necomuniste, socialiste şi altele, dar şi în Biserici, precum şi în bănci, presă, televiziune, radio, industria filmului etc., peste tot în lumea necomunistă. Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi destul, a treia revoluţie utilizează cu o eficacitate teribilă - cum vom explica pe urmă - tacticile cuceririi psihologice. Prin aceste mijloace, Comunismul a fost în stare să reducă sectoare imense ale opiniei publice necomuniste la o apatie plină de automulţumire. Astfel de tactici îndreptăţesc Revoluţia a treia să creadă că, în acest domeniu, va obţine succese tot mai utile pentru ea şi tot mai deconcertante pentru observatorii care analizează evenimentele din exteriorul ei.

Inerţia, ca să nu mai vorbim de evidenta şi substanţiala colaborare a atâtor guverne burgheze din Occident cu comunismul (deja atât de puternic), defineşte un teribil tablou de ansamblu.

În aceste condiţii, dacă procesul revoluţionar îşi continuă cursul ca până acum, este omeneşte inevitabil ca triumful general al Revoluţiei a treia să se impună, în cele din urmă, asupra lumii întregi. În cât timp ? Mulţi s-ar alarma dacă am sugera, numai ca o ipoteză, douăzeci de ani. Această perioadă li se va părea surprinzător de scurtă. În realitate, cine poate garanta că acest rezultat nu se va împlini în decurs de zece ani, cinci ani, chiar şi mai curând ?

Apropierea, posibila iminenţă a acestei mari hecatombe este, fără îndoială, unul din semnele care - comparând orizonturile anilor 1959 şi 1976 - indică cea mai mare transformare în tabloul lumii.