B.     Declinul de putere al conducerii revoluţionare

Faptul că s-a recurs la aceste metode indirecte, încete şi laborioase, denotă o descreştere în puterea Crezului Roşu de a convinge mulţimile pe cale directă. Această diminuare a puterii directe de convingere este însoţită de un declin corespunzător de putere la nivelul conducerii revoluţionare a comunismului. Să examinăm cum se manifestă aceste fenomene corelative şi care sunt rezultatele lor.

-         Ura, lupta de clasă, Revoluţia.

În esenţă, mişcarea comunistă este şi însăşi se consideră a fi o revoluţie născută din lupta de clasă. Violenţa este metoda cea mai compatibilă cu ea. Aceasta este metoda directă şi fulminantă pe care mentorii comunismului contau pentru a obţine maximum de rezultate cu minimum de riscuri, în timpul cel mai scurt posibil.

Această metodă presupune o capacitate de conducere din partea diferitelor partide comuniste. Prin această conducere, ei au reuşit să creeze nemulţumiri, să transforme aceste nemulţumiri în ură şi să unească aceste uri într-o imensă conspiraţie. Sub impulsul "atomic" al acestor uri, ei au trecut la demolarea ordinii prezente şi la implantarea Comunismului.

-         Declinul în administrarea urii şi în folosirea violenţei.

Dar această administrare a urii a început să le scape comuniştilor din mâini.

Nu ne vom extinde aici, explicând cauzele complexe ale acestui fapt. Ne vom limita să semnalăm, ca un rezultat al acestei tendinţe, că violenţa le-a adus comuniştilor tot mai puţine avantaje în decursul acestor douăzeci de ani. Pentru a dovedi aceasta, este de ajuns să amintim că lupta de gherilă şi terorismul, răspândite de Cuba pretutindeni în America latină, au dus invariabil la eşecuri.

Este foarte adevărat că, în Africa, violenţa a atras aproape întreg continentul spre Comunism. Dar acest fapt spune foarte puţin despre tendinţele opiniei publice din restul lumii, deoarece primitivismul majorităţii aborigenilor care populează continentul african îi situează în condiţii speciale şi inconfundabile. Acolo, câştigarea aderenţilor prin violenţă nu s-a făcut atât pe calea stimulării ideologice, cât mai curând pe baza resentimentelor anticolonialiste, pe care propaganda comunistă a ştiut să le exploateze cu obişnuita ei viclenie.

-         Rezultatul şi dovada acestui declin : a treia Revoluţie se metamorfozează într-o Revoluţie zâmbitoare.

În ultimii douăzeci-treizeci de ani, Revoluţia a treia şi-a pierdut capacitatea de a stârni şi de a conduce ura revoluţionară. Dovada cea mai sigură în acest sens o constituie metamorfoza pe care singură şi-a impus-o.

În timpul dezgheţului post-stalinist, Revoluţia a treia şi-a pus o mască zâmbitoare şi a pretins că îşi schimbă mentalitatea şi temperamentul. În acelaşi timp, s-a arătat dispusă la diverse moduri de colaborare cu adversarii pe care, mai înainte, încercase să-i nimicească prin violenţă. Astfel, pe scena internaţională Revoluţia a trecut de la războiul rece la coexistenţa paşnică. Apoi a continuat cu "eliminarea barierelor ideologice". În cele din urmă, a intrat într-o colaborare evidentă cu puterile capitaliste, etichetată în limbajul publicităţii ca Ostpolitik sau destindere.

Metamorfozele Revoluţiei a treia pot fi observate şi în sfera internă a diferitelor ţări din Occident. În timpul lui Stalin, la politique de la main tendue (politica mâinii întinse) a fost un simplu artificiu pentru a ademeni neînsemnate minorităţi catolice de stânga. Politica aceasta s-a transformat într-o adevărată destindere între comunişti şi procapitalişti. Aceasta a fost pentru "roşii" calea ideală de a iniţia avansuri înşelătoare faţă de şi relaţii cordiale cu toţi adversarii lor, din domeniul laic, ca şi din cel spiritual. De aici au rezultat o serie de tactici "prietenoase", cum sunt cele ale tovarăşilor de drum, ale "eurocomunismului" legalist amabil şi bănuitor faţă de Moscova, ale "compromisului istoric" şi altele asemenea.

După cum am spus, toate aceste stratageme prezintă avantaje pentru Revoluţia a treia. Dar ele sunt lente, graduale şi depind de o mie de factori variabili pentru a da rezultate.

La apogeul puterii ei, Revoluţia a treia a încetat să ameninţe şi să atace, şi a început să zâmbească şi să ceară. A încetat să avanseze în cadenţă militară, cu cizmele ei căzăceşti, pentru a progresa încet, în pas discret. A abandonat cărarea dreaptă - întotdeauna cea mai scurtă - şi a ales una în zig-zag. Cursul acestei noi cărări nu este lipsit de incertitudini.

Ce transformare enormă în douăzeci de ani !