C.     Obiecţie : succesele comuniste în Italia şi Franţa

Se va spune însă că succesele acestei tactici în Italia şi Franţa nu ne permit să afirmăm că astăzi comunismul bate în retragere în lumea liberă, sau că măcar progresează mai încet decât comunismul cu faţă dură din anii lui Lenin şi Stalin.

Întâi de toate vom răspunde acestei obiecţii spunând că recentele alegeri generale (ca şi cele regionale) din Suedia, Germania de Vest şi Finlanda şi instabilitatea actuală a guvernului laburist din Anglia reflectă foarte bine lipsa de apetit a maselor pentru "paradisurile" socialiste, violenţa comunistă ori altele de acest fel^*. Mai mult, sunt simptome clare că exemplul acestor ţări a şi început să aibă repercursiuni în cele două mari naţiuni catolice latine din Europa occidentală. Aceste repercursiuni au împiedicat avansul comunismului în Franţa şi Italia.

Dar, după cum vedem, mai întâi de toate este necesar să punem la îndoială autenticitatea numărului crescând de voturi obţinute de partidul Comunist Italian sau de Partidul Socialist Francez (vorbim de el pentru că Partidul Comunist Francez stagnează) ca o măsură a progresului comunist…

Ambele partide sunt departe de a fi beneficiat numai de voturile propriilor lor corpuri electorale. Desigur, sprijinul catolic considerabil - a cărui amploare reală numai Istoria o va dezvălui într-o zi în toată extinderea ei - a creat complicităţi cu totul excepţionale, iluzii, slăbiciuni şi inerţii în jurul Partidului Comunist Italian. Proiecţia electorală a acestor circumstanţe incredibile şi artificiale explică într-o mare măsură creşterea numărului celor care au votat pentru partidul comunist. Mulţi dintre aceştia nu sunt în nici un caz alegători comunişti. Şi să nu uităm nici influenţa directă sau indirectă exercitată de anumiţi Cresuşi asupra votării. Atitudinea lor făţiş colaboraţionistă faţă de Comunism dă naştere la manevre electorale din care Revoluţia a treia trage un profit evident. Observaţii analoge pot fi făcute în privinţa Partidului Socialist Francez.