D.     Opoziţia banalului

Alţii vor face ceea ce sufletele banale, lipsite de cutezanţă, au făcut în toate epocile. Zâmbind, vor situa astfel de transformări în categoria imposibilului şi o vor face, pe de o parte, pentru că astfel de schimbări, dacă le-ar accepta, aceasta ar altera obiceiurile lor mintale şi, pe de altă parte, pentru că aceste transformări sunt văzute de ei ca deviind de la ceea ce este rezonabil. Pentru oamenii banali singura direcţie normală a istoriei pare a fi ceea ce este rezonabil.

În faţa acestor perspective, ei vor zâmbi neîncrezători şi optimişti, cum a zâmbit Leon al XI-lea cu privire la mărunta "ceartă a unor călugări", acesta fiind modul în care a perceput el Revoluţia întâi ce se năştea atunci. Sau vor zâmbi cum a zâmbit fenelonianul Ludovic al XVI-lea la primele efervescenţe ale Revoluţiei a doua, care i se înfăţişau în splendidele salons ale palatului, potolite din când în când de sunetul argintiu al clavecinului sau strălucind discret în bucolicele ambianţe şi scene interpretate în stilul "Hameau"-ului soţiei lui. La fel, şi astăzi, optimiştii şi scepticii zâmbesc la manipulările zâmbitorului comunism post-stalinist, ori la convulsiile care prefigurează a patra Revoluţie. Printre aceştia se numără mulţi reprezentanţi înalţi ai Bisericii şi chiar câţiva dintre cei mai de frunte.

Dacă, într-o zi, ajutată în sfera spirituală de către progresismul ecumenic, a treia sau a patra Revoluţie reuşeşte să pună stăpânire pe viaţa laică a omenirii, aceasta se va datora mai mult neglijenţei şi colaborării acestor zâmbitori şi optimişti profeţi ai "rezonabilului", decât furiei oştilor revoluţionare şi serviciilor propagandei revoluţionare.