C.     Revoluţia franceză

Profunda acţiune a umanismului şi a Renaşterii printre catolici s-a răspândit neîncetat pe tot cuprinsul Franţei, într-o înlănţuire crescândă de consecinţe. Printre acestea s-a numărat o slăbire a pietăţii credincioşilor cauzată de Jansenism şi de ceilalţi fermenţi pe care protestantismul secolului al XVI-lea i-a lăsat din nefericire în Regatul Prea-creştin. Favorizată de slăbirea pietăţii, această acţiune a dat naştere în secolul al XVIII-lea la o dispariţie aproape universală a datinilor, la un mod frivol şi superficial de abordare a lucrurilor şi la o divinizare a vieţii pământeşti, care au pregătit calea pentru triumful ireligiozităţii. Îndoieli în privinţa Bisericii, negarea divinităţii lui Hristos şi afirmarea deismului şi a ateismului incipient au fost fazele acestei apostazii.

Revoluţia franceză a fost moştenitoarea Renaşterii neopăgâne şi a Protestantismului, cu care a avut o profundă afinitate. Opera ei a fost punct cu punct simetrică aceleia a Pseudoreformei. Biserica Constituţională, pe care a încercat s-o instaureze înainte de a eşua în deism şi ateism, a fost o adaptare a Bisericii Franţei la spiritul Protestantismului. Opera politică a Revoluţiei franceze n-a fost altceva decât o transpunere în sfera statului a "reformei" pe care sectele protestante cele mai radicale o adoptaseră în ceea ce priveşte organizarea bisericească :

-         revolta împotriva regelui corespundea cu revolta împotriva Papei;

-         revolta oamenilor de rând împotriva nobililor corespundea cu revolta "credincioşilor de rând" împotriva "aristocraţiei" Bisericii, clerul;

-         afirmarea suveranităţii populare corespundea, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu conducerea anumitor secte de către credincioşi.