F.      Revoluţie, Contrarevoluţie şi Dictatură

Prezentele consideraţii despre poziţiile Revoluţiei şi ale gândirii catolice cu privire la formele de guvernământ vor suscita în mintea cititorilor următoarea întrebare : Este dictatura un factor al Revoluţiei sau al Contrarevoluţiei ?

s-au dat multe soluţii confuze şi chiar tendenţioase ca răspuns la această întrebare. De aceea, pentru a răspunde clar, este necesar a stabili o distincţie între anumite elemente care se împletesc dezordonat în ideea de dictatură aşa cum o concepe opinia publică. Confundând ideea de dictatură cu modul în care ea s-a manifestat concret în secolul nostru, publicul înţelege prin dictatură o stare de lucruri în care un şef înzestrat cu puteri nelimitate guvernează o ţară. Spre binele ei, spun unii. Spre nenorocirea ei, spun alţii. Dar şi în primul şi în al doilea caz, o astfel de stare de lucruri este totuşi o dictatură.

Acum, deci, acest concept implică două elemente distincte :

-         atotputernicia Statului;

-         concentrarea puterii de Stat într-o singură persoană.

Al doilea element pare să fie cel mai izbitor în mintea publicului. Cu toate acestea, elementul de bază este primul, în măsura în care înţelegem prin dictatură o stare de lucruri în care odată ce ordinea juridică este suspendată, autoritatea publică dispune după bunul ei plac de toate drepturile. Este absolut evident că o dictatură poate fi exercitată de un rege. O astfel de dictatură regală implică suspendarea totală a ordinii juridice şi exercitarea puterii publice, fără restricţie, de către rege. (A nu se confunda cu "Ancien Régime", în care aceste garanţii existau într-o măsură considerabilă, şi cu atât mai puţin cu monarhia organică, medievală). În mod similar, este absolut evident că o dictatură poate fi exercitată nu numai de un rege, ci şi de un conducător popular, de o aristocraţie ereditară, de un clan de bancheri ori chiar de către mase.

În ea însăşi, o dictatură exercitată de un conducător sau un grup de persoane nu este nici revoluţionară, nici contrarevoluţionară. Ea va fi una sau alta, după împrejurările care îi dau naştere şi după opera pe care o realizează, indiferent dacă ea este în mâinile unui singur om sau în mâinile unui grup.

Sunt împrejurări care cer acel "salus populi", o suspendare temporară a tuturor drepturilor individuale şi o exercitare sporită a puterii publice. O dictatură, aşadar, poate fi legitimă în anumite cazuri.

O dictatură este contrarevoluţionară numai atunci când se produce în întregime după dorinţa de a face ordine şi când răspunde la trei cerinţe esenţiale :

-         Ea trebuie să suspende drepturile pentru a proteja Ordinea, nu pentru a o submina. Prin Ordine înţelegem nu numai simpla linişte materială, ci şi orânduirea lucrurilor potrivit scopului lor şi în conformitate cu respectiva lor scară de valori. Există, prin urmare, o suspendare a drepturilor care este mai mult aparentă decât reală, un sacrificiu al garanţiilor legale de care elemente dăunătoare au abuzat în detrimentul Ordinii înseşi şi al binelui obştesc. Acest sacrificiu este îndreptat în întregime spre apărarea adevăratelor drepturi ale binelui.

-         Prin definiţie, această suspendare trebuie să fie temporară şi trebuie să pregătească circumstanţele încât să se poată reveni la Ordine şi la normalitate cât mai curând posibil. În măsura în care este bună, o dictatură procedează tocmai la suprimarea raţiunii ei de a fi. Intervenţia autorităţii publice în diferitele sectoare ale vieţii naţionale trebuie făcută astfel încât, cât mai curând posibil, fiecare sector să-şi poată regăsi autonomia necesară. De aceea, fiecare familie trebuie să facă tot ceea ce este în stare prin natura ei, fiind sprijinită de grupurile sociale superioare ei numai într-o manieră subsidiară în ceea ce trece dincolo de propria ei sferă de acţiune. Aceste grupuri, la rândul lor, trebuie să primească sprijinul municipalităţii numai în ceea ce depăşeşte capacitatea lor normală, şi aşa mai departe, până sus, până la relaţiile dintre municipalitate şi regiune sau dintre regiune şi ţară.

-         Sfârşitul esenţial al unei dictaturi legitime în timpurile de azi trebuie să fie Contrarevoluţia. Aceasta nu înseamnă, în treacăt fie spus, că o dictatură este în mod normal calea inevitabilă pentru înfrângerea Revoluţiei. Dar, în anumite împrejurări, poate să fie.

Dimpotrivă, dictatura revoluţionară urmăreşte să se eternizeze. Ea violează drepturile autentice şi pătrunde în toate sferele societăţii pentru a le distruge. Ea execută această distrugere dezarticulând viaţa de familie, dăunând elitelor autentice, răsturnând ierarhia socială, stârnind idei utopice şi aspiraţii turbulente în mulţimi, nimicind viaţa reală a grupurilor sociale şi subjugând totul Statului. Pe scurt, ea favorizează acţiunea Revoluţiei. Un exemplu tipic al unei astfel de dictaturi a fost hitlerismul.

Din acest motiv, dictatura revoluţionară este fundamental anticatolică. De fapt, într-o ambianţă cu adevărat catolică, nu poate exista climat prielnic pentru o astfel de situaţie.

Aceasta nu înseamnă că dictaturile revoluţionare n-au căutat să favorizeze Biserica într-o ţară sau alta. Dar aceasta este numai o chestiune de atitudine politică. Ea se transformă în persecuţie pe faţă sau mascată de îndată ce autoritatea bisericească începe să blocheze pasul Revoluţiei.