CAPITOLUL IV - Metamorfozele procesului revoluţionar

După cum se poate trage concluzia din analiza făcută în capitolul precedent, procesul revoluţionar este dezvoltarea în etape a anumitor tendinţe dezordonate ale occidentalului creştin şi a erorilor care provin din ele.

În fiecare etapă, aceste tendinţe şi erori au un aspect caracteristic acelei etape. În consecinţă Revoluţia avansează metamorfozându-se în tot cursul istoriei.

Aceste metamorfoze, care se observă în marile linii generale ale Revoluţiei, se repetă într-o măsură mai mică înăuntrul fiecărui episod important al ei.

În prima lui fază, spiritul Revoluţiei franceze a folosit o mască şi o limbă aristocratice şi chiar ecleziastice. El a frecventat curtea şi a şezut la masa unde se ţinea consiliul regelui.

Mai târziu, el a devenit burghez şi a lucrat pentru abolirea monarhiei şi a nobilimii fără vărsare de sânge şi pentru suprimarea paşnică şi mascată a Bisericii catolice.

Îndată ce a putut, el a devenit iacobin şi s-a îmbătat de sânge în timpul Teroarei.

Dar excesele comise de fracţiunea iacobină au provocat reacţii. Revoluţia s-a întors pe acelaşi drum, trecând prin aceleaşi faze în sens opus. O dată cu Directoratul, ea s-a transformat din iacobină în burgheză. Cu Napoleon, ea a întins mâna Bisericii şi a deschis porţile nobilimii exilate. În cele din urmă, ea a aplaudat revenirea Burbonilor. Cu toate că Revoluţia franceză se sfârşise, procesul revoluţionar nu s-a sfârşit. El a explodat din nou o dată cu căderea lui Carol al X-lea şi ascensiunea lui Ludovic Filip, şi aşa mai departe, prin metamorfoze succesive. Profitând de succesele şi chiar de eşecurile ei, revoluţia a mers mai departe până la paroxismul zilelor noastre.

Revoluţia, prin urmare, face uz de metamorfozele ei nu numai pentru a avansa dar şi pentru a executa retragerile tactice care I-au fost atât de des necesare.

Deşi este o mişcare mereu vie, ea s-a prefăcut uneori a fi murit. Şi aceasta este una din metamorfozele ei cele mai interesante. În aparenţă, situaţia unei anumite ţări pare cu totul liniştită. Reacţia contrarevoluţionară slăbeşte şi adoarme. Dar în adâncurile vieţii religioase, culturale, sociale ori economice, revoluţia  continuă să dospească. Apoi, la capătul acestui interval aparent, o neaşteptată convulsie explodează, adeseori mai mare decât cele precedente.