7.
În decursul istoriei sale, institutia jubileului s-a îmbogatit cu semne care
atesta credinta si care ajuta pietatea poporului crestin. Printre acestea,
trebuie sa amintim înainte de toate pelerinajul. Acesta face referire la
conditia omului caruia îi place sa-si descrie propria existenta ca pe un drum.
De la nasterea si pâna la moartea sa, conditia proprie fiecarui om este cea de
homo viator. În ceea ce o priveste, Sfânta Scriptura atesta de mai multe ori
valoarea pornirii la drum pentru a ajunge la locurile sfinte; era o traditie ca
israelitul sa mearga în pelerinaj în orasul unde se afla arca aliantei, sau sa
viziteze sanctuarul din Betel (cf. Jud 20,18), sau cel din Siloe, unde Anei,
mama lui Samuel, i-a fost ascultata rugaciunea (cf. 1Sam 1,3). Supunându-se
voluntar legii, Isus însusi, împreuna cu Maria si Iosif, a mers în pelerinaj în
orasul sfânt, Ierusalim (cf. Lc 2,41). Istoria Bisericii este jurnalul viu al
unui pelerinaj niciodata terminat. În drum spre orasul sfintilor Petru si Paul,
spre tara Sfânta sau spre vechile sau noile sanctuare consacrate Fecioarei Maria
si sfintilor: iata scopul multor credinciosi care-si alimenteaza în felul
acesta pietatea lor.
Pelerinajul a
fost totdeauna un moment semnificativ în viata credinciosilor, îmbracând în
diferite epoci expresii culturale diferite. El evoca drumul personal al
credinciosului pe urmele Rascumparatorului: este un exercitiu de asceza activa,
de pocainta pentru slabiciunile umane, de vigilenta constanta asupra
slabiciunilor proprii, de pregatire interioara pentru reînnoirea inimii. Prin
veghere, post si rugaciune, pelerinul înainteaza pe calea perfectiunii
crestine, straduindu-se sa ajunga, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, "la
omul desavârsit, la masura staturii împlinite a lui Cristos" (Ef 4,13).
|