O spiritualitate de comuniune

43.      A face din Biserică şcoala şi casa comuniunii: iată marea provocare care ne stă înainte în mileniul care începe, dacă vrem să fim fideli planului lui Dumnezeu şi să răspundem aşteptărilor profunde ale lumii.
          Ce semnifică aceasta în mod concret? Şi aici discursul ar putea să devină imediat operativ, dar ar fi greşită o astfel de atitudine. Înainte de a se programa iniţiative concrete trebuie să se promoveze o spiritualitate de comuniune, făcând-o să apară ca principiu educativ în toate locurile unde se formează omul şi creştinul, unde se educă slujitorii altarului, cei consacraţi, lucrătorii pastorali, unde se formează familiile şi comunităţile. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, înainte de toate, o privire a inimii îndreptată asupra misterului Sfintei Treimi care locuieşte în noi şi a cărei lumină trebuie să fie percepută şi pe chipul fraţilor care ne stau alături. Spiritualitate de comuniune înseamnă, pe lângă acestea, capacitatea de a simţi fratele de credinţă în unitatea profundă a trupului mistic, deci ca "unul care-mi aparţine", pentru a şti să împărtăşeşti bucuriile şi suferinţele sale, pentru a-i intui dorinţele şi a avea grijă de nevoile sale, pentru a-i oferi o adevărată şi profundă prietenie. Spiritualitatea de comuniune este şi capacitatea de a vedea, înainte de toate, ceea ce este pozitiv în altul, pentru a-l valorifica şi a-l primi ca pe un dar al lui Dumnezeu: un "dar pentru mine" şi nu numai pentru fratele care l-a primit în mod direct. Spiritualitatea de comuniune înseamnă, în fine, a şti "să se facă loc" fratelui, purtând "poverile unii altora" (Gal 6,2) şi respingând tentaţiile egoiste, care permanent ne întind capcane şi generează competiţii, carierism, deficienţă, gelozie. Să nu ne facem iluzii: fără acest drum spiritual mijloacele exterioare ale comuniunii vor servi puţin. Ele vor deveni decoruri fără suflet, măşti de comuniune mai mult decât mijloacele sale de expresie şi de creştere.