Pariul carităţii
49. Pornind de la
comuniunea intereclezială, caritatea se deschide, prin natura sa, slujirii
universale, lansându-ne în angajamentul unei iubiri active şi concrete
faţă de orice persoană umană. Acesta este un domeniu
care califică într-o manieră la fel de decisivă viaţa
creştină, stilul eclezial şi programele pastorale. Secolul
şi mileniul care încep vor trebui să vadă, şi este de dorit
să vadă cu o mai mare claritate, la ce grad de devotament poate
să ajungă iubirea faţă de cei mai săraci. Dacă
pornim cu adevărat de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie
să ştim să-l descoperim mai ales în cei cu care el însuşi a
dorit să se identifice: "Am fost flămând şi voi mi-aţi
dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să
beau, am fost străin şi voi m-aţi primit, am fost gol şi
voi m-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat, am
fost în închisoare şi voi aţi venit la mine" (Mt
25,35-36). Această pagină nu este o simplă invitaţie la
iubire; este o pagină de cristologie care proiectează o rază de
lumină asupra misterului lui Cristos. Din această pagină, tot
atât cât şi din problema ortodoxiei sale, Biserica îşi
măsoară fidelitatea sa de mireasă a lui Cristos.
Nu trebuie, cu
siguranţă, să uităm că nimeni nu poate fi exclus
iubirii noastre, pornind din momentul în care, "prin întrupare,
însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om". (35)
Dar rămânând la cuvintele fără echivoc ale Evangheliei, în
persoana săracilor există o prezenţă specială a Fiului
lui Dumnezeu, care impune Bisericii o opţiune preferenţială
pentru ei. Prin această opţiune se mărturiseşte stilul
iubirii lui Dumnezeu, providenţa, milostivirea şi, într-un oarecare
mod, se seamănă încă în istorie acele seminţe ale
împărăţiei lui Dumnezeu pe care le-a pus Isus însuşi în
timpul vieţii sale pământeşti, întâlnindu-i pe cei care se
îndreptau spre el pentru toate problemele lor spirituale şi materiale.
|