52. Toate
acestea vor trebui să fie realizate într-un mod specific creştin: laicii
îndeosebi vor fi cei care se vor implica în aceste îndatoriri, împlinind
vocaţia lor proprie, fără să cedeze niciodată
tentaţiei de a reduce comunităţile creştine la simple
servicii sociale. În special, raportul cu societatea civilă trebuie
să se configureze în aşa fel încât să respecte autonomia şi
competenţele celei din urmă, conform învăţăturilor
propuse de doctrina socială a Bisericii.
Sunt cunoscute
eforturile magisteriului eclezial, mai ales în secolul al XX-lea, de a citi
realitatea socială în lumina evangheliei şi de a oferi, într-un mod
tot mai exact şi mai organic, propria contribuţie la
soluţionarea problemei sociale, devenite astăzi o problemă
planetară.
Acest versant
etico-social se propune ca dimensiune evidentă a mărturiei
creştine: trebuie să se respingă tentaţia unei
spiritualităţi restrânse şi individualiste, care s-ar armoniza
rău cu exigenţele carităţii, cu "logica"
întrupării şi, în definitiv, cu însăşi tensiunea
escatologică a creştinismului. Dacă aceasta din urmă ne
face conştienţi de caracterul relativ al istoriei, aceasta nu ne
absolvă nici într-un fel de datoria de a o construi. Rămâne mai mult
ca oricând actuală, în legătură cu aceasta,
învăţătura Conciliului Vatican II: "Mesajul creştin
nu-i abate pe oameni de la construirea lumii şi nici nu-i îndeamnă
să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai
mult la îndeplinirea acestor îndatoriri". (36)
|