56.      Dar dialogul nu poate fi fondat pe indiferentism religios, iar noi, creştinii, avem datoria de a-l dezvolta, oferind mărturia deplină a speranţei care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Nu trebuie să ne fie teamă că poate fi o ofensă la demnitatea altuia ceea ce este de fapt anunţul îmbucurător al unui dar oferit tuturor şi care trebuie să fie propus tuturor în cel mai mare respect al libertăţii fiecăruia: darul revelării lui Dumnezeu-iubire care "atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut" (In 3,16). Toate acestea, aşa cum s-a subliniat recent în declaraţia Dominus Iesus, nu pot fi obiectul unui fel de negociere în dialog, ca şi cum ar fi pentru noi o simplă opinie: dimpotrivă, este pentru noi harul care ne umple de bucurie, este vestea pe care avem datoria s-o anunţăm.
          Biserica, aşadar, nu se poate sustrage activităţii misionare faţă de popoare şi rămâne datoria prioritară a misiunii ad gentes de a anunţa că în Cristos, "calea, adevărul şi viaţa" (In 14,6), oamenii găsesc mântuirea. Dialogul interreligios "nu poate pur şi simplu să înlocuiască anunţul, ci rămâne orientat către anunţ". (⁴⁰) Datoria misionară, pe de altă parte, nu ne împiedică să intrăm în dialog cu o inimă profund deschisă la ascultare. Ştim într-adevăr că, înaintea misterului harului nemărginit de bogat al dimensiunilor şi implicaţiilor pentru viaţa şi istoria omului, Biserica însăşi nu va înceta niciodată să aprofundeze căutarea sa, contând pe ajutorul Paracletului, Duhul adevărului (cf. In 14,17), a cărui misiune este de a o călăuzi "în tot adevărul" (cf. In 16,13).
          Acest principiu este la baza nu numai a permanentei aprofundări teologice a adevărului creştin, dar şi a dialogului creştin cu filozofiile, culturile, religiile. Adesea Duhul lui Dumnezeu, care "suflă unde vrea" (In 3,8), suscită în experienţa umană universală, în ciuda multiplelor sale contradicţii, semnele prezenţei sale, care-i ajută pe însăşi discipolii lui Cristos să înţeleagă mai profund mesajul ai cărui vestitori sunt. Oare nu prin această umilă şi încrezătoare deschidere Conciliul Vatican II s-a angajat să citească "semnele timpurilor?" (⁴¹) Îndeplinind un activ şi vigilent discernământ, pentru a surprinde "adevăratele semne ale prezenţei sau ale planului lui Dumnezeu", (⁴²) Biserica recunoaşte nu numai că a dat, ci că a şi "primit din istorie şi din dezvoltarea neamului omenesc". (⁴³) Atitudinea de deschidere şi de discernământ atent, Conciliul le-a început şi în ceea ce priveşte alte religii. Este rândul nostru ca să-i urmăm învăţătura şi planul cu mare devotament.