Pelerinajul în Ţara Sfântă

13.      Cum să nu-mi amintesc apoi jubileul meu personal pe drumurile Ţării Sfinte? Aş fi dorit să-l încep în oraşul Ur al caldeilor, pentru a mă apropia în mod concret de urmele lui Abraham, "tatăl nostru în credinţă" (cf. Rom 4,11-16). A trebuit să mă mulţumesc cu o etapă pur spirituală, cu sugestiva "liturgie a cuvântului" celebrată pe 23 februarie în aula Paul al VI-lea. Imediat după aceea a avut loc pelerinajul propriu-zis, urmărind itinerarul istoriei mântuirii. Am avut astfel bucuria de a mă opri pe muntele Sinai, unde s-a împlinit darul decalogului şi al primei alianţe. O lună mai târziu am reluat drumul, mergând pe muntele Nebo şi apoi în aceleaşi locuri care au fost locuite şi sfinţite de Mântuitorul. Este greu să-mi exprim emoţia pe care am trăit-o la gândul că pot venera locurile naşterii şi vieţii lui Isus Cristos, la Betleem şi la Nazaret, că pot celebra Euharistia în Cenacol, în acelaşi loc al instituirii ei, că pot medita din nou misterul crucii pe Golgota, unde el şi-a dat viaţa pentru noi. În acele locuri încă atât de zbuciumate şi chiar recent îndoliate de violenţă, am putut experimenta o primire extraordinare nu numai din partea fiilor Bisericii, dar şi din partea comunităţilor israeliene şi palestiniene. Profundă a fost emoţia mea în timpul rugăciunii la Zidul Plângerii şi în vizita la Mausoleul "Yad Vashem", teribilă amintire a victimelor din lagărele de exterminare naziste. Acel pelerinaj a fost un moment de fraternitate şi de pace, pe care îmi place să-l consider ca unul dintre cele mai frumoase daruri ale evenimentului jubiliar. Regândindu-mă la climatul pe care l-am trăit în acele zile, nu pot să nu-mi exprim dorinţa arzătoare a unei soluţii rapide şi juste pentru problemele încă existente în aceste locuri sfinte, la fel de dragi evreilor, creştinilor şi musulmanilor.