Calea credinţei
19. "Ucenicii s-au
bucurat văzându-l pe Domnul" (In 20,20). Chipul pe care
apostolii îl contemplau după înviere era acelaşi cu chipul acelui
Isus cu care ei au petrecut timp de trei ani, şi care acum îi asigura de
adevărul minunat al noii sale vieţi, arătându-le "mâinile
şi coasta" (cf. In 20,20). Fără îndoială, nu
le-a fost uşor să creadă. Abia după un itinerar spiritual
greu discipolii din Emaus au crezut (cf. Lc 24,13-35). Apostolul Toma a
crezut numai după ce a constatat el însuşi minunea (cf. In 20,24-29).
În realitate, deşi s-a văzut şi s-a atins trupul său, numai
credinţa putea să traverseze în mod deplin misterul acestui chip.
Aceasta era o experienţă pe care discipolii trebuie să o fi
făcut deja în viaţa istorică a lui Cristos, în întrebările
care le veneau în minte de fiecare dată când se simţeau
interpelaţi de gesturile şi de cuvintele sale. Nu se ajungea cu
adevărat la Isus decât pe calea credinţei, printr-un drum căruia
Evanghelia însăşi pare să-i delimiteze etapele în scena bine
cunoscută din Cezareea lui Filip (cf. Mt 16,13-20). Isus îi
întreabă pe discipoli, aproape făcând un fel de prim bilanţ al
misiunii sale, ce anume gândeşte "lumea" despre el. Primeşte
răspunsul: "Unii, Ioan Botezătorul; alţii, Ilie;
alţii, Ieremia sau vreunul din profeţi" (Mt 16,14). Cu
siguranţă un răspuns bun, dar departe încă - şi cât de
mult! - de adevăr. Poporul percepe dimensiunea religioasă cu
adevărat excepţională a acestui rabbi care vorbeşte
într-un mod atât de fascinant, dar nu reuşeşte să-l plaseze mai
presus de acei oameni ai lui Dumnezeu care au marcat istoria Israelului. În
realitate, Isus este cu totul altul! Ceea ce el aşteaptă de la ai
"săi" este tocmai acest pas ulterior de cunoaştere, care
priveşte profunzimea persoanei sale: "Dar voi, cine ziceţi
că sunt eu?" (Mt 16,15). Numai credinţa
mărturisită de Petru, şi prin el de Biserica din toate
timpurile, conduce la inimă, atingând profunzimea misterului: "Tu
eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16).
|