26.      Dragi fraţi şi surori, strigătul lui Isus pe cruce nu exprimă neliniştea unui om disperat, ci rugăciunea Fiului care oferă Tatălui viaţa sa din iubire, pentru mântuirea tuturor. În timp ce el se identifică cu păcatul nostru, "abandonat" de Tatăl, el se abandonează în mâinile Tatălui. Ochii săi rămân fixaţi asupra Tatălui. Tocmai pentru cunoaşterea şi experienţa pe care el singur o are de la Dumnezeu, chiar în acest moment de obscuritate, el vede în mod limpede gravitatea păcatului şi suferă pentru el. Numai el, care îl vede pe Tatăl şi se bucură deplin de el, experimentează până la capăt ce anume înseamnă să rezişti o dată cu păcatul la iubirea sa. Înainte chiar şi mult mai mult decât în trup, patima sa este suferinţă atroce a sufletului. Tradiţia teologică nu a evitat să se întrebe cum a putut Isus să trăiască la un loc unirea profundă cu Tatăl său, prin natura sa izvor de bucurie şi de fericire, şi agonia până la strigătul de abandonare. Prezenţa simultană a acestor două dimensiuni aparent inconciliabile este în realitate înrădăcinată în profunzimea insondabilă a uniunii ipostatice.