Chipul Celui Înviat
28. La fel ca în Vinerea
şi în Sâmbăta Sfântă, Biserica nu încetează să
contemple acest chip însângerat, în care este ascunsă viaţa lui
Dumnezeu şi oferită mântuirea lumii. Dar contemplaţia sa asupra
chipului lui Cristos nu se poate opri la imaginea crucificării sale. El
a înviat! Dacă nu ar fi aşa, predica noastră ar fi
zadarnică şi zadarnică şi credinţa voastră"
(cf. 1Cor 15,14) Învierea a fost răspunsul Tatălui la
supunerea sa, aşa cum se aminteşte în Scrisoarea către Evrei:
"În zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu
strigăt puternic şi cu lacrimi rugăciuni şi cereri
către Dumnezeu care îl putea salva de la moarte şi a fost ascultat,
pentru că a fost supus în toate. Deşi era fiu, a învăţat ce
este ascultarea din cele ce a pătimit, ajungând astfel să fie
desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el
cauză de mântuire veşnică" (Evr 5,7-9).
Biserica are acum
îndreptată privirea spre Cristos cel înviat. Ea o face mergând pe urmele
lui Petru care varsă lacrimi după renegarea sa şi reia drumul
său arătându-şi iubirea faţă de Cristos, cu o
teamă uşor de înţeles: "Tu ştii că te
iubesc" (In 21,15.17). O face însoţindu-l pe Paul, care
trăieşte experienţa fulgerătoare a întâlnirii cu Cristos pe
drumul Damascului: "Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri
este un câştig" (Fil 1,21).
La două mii de
ani distanţă de aceste evenimente, Biserica le reînnoieşte ca
şi cum ele s-ar întâmpla astăzi. În chipul lui Isus, ea, mireasa,
contemplă comoara sa, bucuria sa. Dulcis Iesu memoria, dans vera cordis
gaudia: Cât este de dulce amintirea lui Isus, izvorul adevăratei
bucurii a inimii! Întărită de această experienţă,
Biserica reia astăzi drumul său, pentru a-l vesti pe Cristos lumii,
la începutul celui de-al treilea mileniu: el "este acelaşi şi
rămâne acelaşi pentru veşnicie" (Evr 13,8).
|