Sfinţenia
30. În primul rând nu
ezit să spun că perspectiva în care trebuie să se plaseze orice
înaintare pastorală este cea a sfinţeniei. Nu era oare acesta
sensul ultim al indulgenţei jubiliare, ca har special oferit de Cristos
pentru ca viaţa fiecărui botezat să se poată purifica
şi reînnoi în mod profund?
Doresc ca printre
cei care au participat la jubileu să fie mulţi care să se bucure
de acest har, cu deplina cunoştinţă a caracterului său
exigent. O dată jubileul încheiat, drumul obişnuit reîncepe, dar a
arăta sfinţenia rămâne mai mult ca niciodată o
urgenţă a pastoraţiei.
Este necesar atunci
să se descopere, în întreaga sa valoare programatică, din
constituţia dogmatice asupra Bisericii Lumen gentium, cel de-al
V-lea capitol, dedicat "vocaţiei universale la sfinţenie". Dacă
părinţii conciliari au dat atâta importanţă acestui
subiect, aceasta nu a fost pentru a conferi un fel de aspect spiritual
ecleziologiei, ci mai curând pentru a face să reiasă un dinamism
intrinsec şi caracteristic. Redescoperirea Bisericii ca
"mister", sau ca popor "adunat prin unitatea Tatălui
şi a Fiului şi a Sfântului Duh" (15), nu putea
să nu permită şi redescoperirea "sfinţeniei sale"
înţeleasă în sensul fundamental al apartenenţei la acela care
este prin excelenţă Sfântul, "de trei ori sfânt" (cf. Is
6,3). A mărturisi că Biserica este sfântă înseamnă a
prezenta chipul său de mireasă a lui Cristos, pentru care el s-a
jertfit, tocmai în scopul sanctificării ei (cf. Ef 5,25-26). Acest
dar al sfinţeniei, pentru a spune aşa, în mod obiectiv, este oferit
fiecărui botezat.
Însă darul
înseamnă la rândul său datorie, care trebuie să guverneze
întreaga existenţă creştină: "Voia lui Dumnezeu este
sfinţirea voastră" (1Tes 4,3). Este un angajament care
nu-i priveşte numai pe unii creştini: "Toţi
credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la
plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea
iubirii". (16)
|