Rugăciunea

32.      Pentru această pedagogie a sfinţeniei este necesar un creştinism care să se distingă înainte de toate prin arta rugăciunii. Anul jubiliar a fost un an de intensă rugăciune personală şi comunitară. Dar ştim bine, de asemenea, că rugăciunea nu trebuie să fie considerată ca evidentă. Este necesar să învăţăm a ne ruga, ca şi cum am începe să culegem din nou această artă de pe buzele Maestrul divin, asemenea primilor discipoli: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!" (Lc 11,1). Prin rugăciune se dezvoltă dialogul cu Cristos, care face din noi prietenii săi intimi: "Rămâneţi în mine şi eu în voi" (In 15,4). Această reciprocitate este substanţa însăşi, sufletul vieţii creştine şi condiţia fiecărei vieţi pastorale autentice. Realizată în noi de Duhul Sfânt, ea ne deschide, prin Cristos şi în Cristos, la contemplarea chipului Tatălui. A învăţa această logică trinitară a rugăciunii creştine, trăind-o deplin înainte de toate în liturgie - culmea şi izvorul vieţii ecleziale (¹⁷) - dar şi în experienţa personală, acesta este secretul unui creştinism cu adevărat vital, care nu are motive să se teamă de viitor, deoarece se întoarce mereu la izvoare şi se regenerează din ele.