33.      Nu este oare un "semn al timpurilor" faptul că se înregistrează astăzi în lume, în ciuda vastelor procese de secularizare, o exigenţă răspândită de spiritualitate, care se exprimă şi printr-o reînnoită nevoie de rugăciune? Alte religii, astăzi frecvent prezente în ţările cu tradiţie creştină oferă propriile răspunsuri la această necesitate, şi o fac uneori în moduri atrăgătoare. Noi, care avem harul de a crede în Cristos, revelatorul Tatălui şi Mântuitorul lumii, avem datoria de a arăta la ce profunzime poate duce relaţia cu el.
          Marea tradiţie mistică a Bisericii, în Orient ca şi în Occident, poate spune mult despre acest subiect. Ea arată cum rugăciunea poate progresa, ca un veritabil şi propriu dialog de iubire, până la a face persoana umană total posedată de Iubitul divin, vibrând la atingerea Duhului, filial abandonat în inima Tatălui. Atunci se face experienţa vie a promisiunii lui Cristos: "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de către Tatăl meu, şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14,21). Este vorba despre un drum în totalitate susţinut de har, care cere mereu un puternic angajament spiritual şi cunoaşte chiar dureroase purificări ("noaptea neagră"), dar care conduce, sub diverse forme posibile, la bucuria profundă trăită de mistici ca "unire sponsală". Cum să uităm aici, printre atâtea mărturii luminoase, doctrina sfântului Ioan al Crucii şi a sfintei Tereza de Avila?
          Da, preaiubiţi fraţi şi surori, comunităţile noastre creştine trebuie să devină "şcoli" autentice de rugăciune, unde întâlnirea cu Cristos nu se exprimă numai în cererea de ajutor, dar şi în a-i aduce mulţumire, laudă, adoraţie, contemplare, ascultare, afecţiune arzătoare, până la o adevărată "nebunie" a inimii. O rugăciune profundă care totuşi nu îndepărtează de la angajamentul în istorie: deschizând inima la iubirea lui Dumnezeu, se deschide şi la iubirea fraţilor, devenind capabilă de a construi istoria după planul lui Dumnezeu. (¹⁸)