Angajamentul ecumenic

48.      Şi ce să spunem apoi despre urgenţa de a promova comuniunea în delicatul domeniu al angajamentului ecumenic? Din păcate, trista moştenire a trecutului ne urmăreşte dincolo de pragul noului mileniu. Celebrarea jubiliară a înregistrat câteva semnale cu adevărat profetice şi emoţionante, dar rămâne încă un lung drum de străbătut.
          În realitate, făcându-ne să ne fixăm privirea asupra lui Cristos, marele jubileu ne-a făcut mai vie conştiinţa Bisericii ca mister al unităţii. "Cred într-una... Biserică": tot ceea ce exprimăm în profesiunea de credinţă are fundamentul său ultim în Cristos, în care Biserica nu este împărţită (cf. 1Cor 1,11-13). Fiind trupul său, în unitatea produsă de darul Duhului, ea este indivizibilă. Realitatea diviziunilor se desfăşoară pe terenul istoriei, în relaţiile dintre fii Bisericii, ca o consecinţă a fragilităţii umane în modul de a primi darul care se revarsă permanent de la Cristos-capul în trupul său mistic. Rugăciunea lui Isus din Cenacol - "Ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine" (In 17,21) - este în acelaşi timp revelaţie şi invocaţie. Ea ne revelează unitatea lui Cristos cu Tatăl său, care este izvorul unităţii Bisericii şi darul permanent pe care ea îl va primi în mod misterios în el până la sfârşitul timpurilor. Această unitate, care există concret în Biserica Catolică, în ciuda limitelor proprii naturii omeneşti, acţionează de asemenea în diverse grade în numeroasele elemente de sfinţire şi de adevăr care se găsesc în sânul altor Biserici şi comunităţi ecleziale; aceste elemente, ca daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, stimulează fără încetare spre deplina unitate. (³⁴)
          Rugăciunea lui Cristos ne aminteşte că este necesar să primim acest dar şi să-l dezvoltăm într-o manieră mereu mai profundă. Invocaţia "ut unum sint" este în acelaşi timp un imperativ care ne obligă, o forţă care ne susţine, un reproş salutar în faţa leneviei noastre şi a îngustimii inimii. Pe rugăciunea lui Isus şi nu pe capacităţile noastre se sprijină încrederea de a putea atinge şi în istorie comuniunea deplină şi vizibilă a tuturor creştinilor.
          În această perspectivă a unui drum postjubiliar reînnoit, privesc cu mare speranţă spre Bisericile din Orient, dorind ca schimbul de daruri care a îmbogăţit Biserica primului mileniu să se reia în mod deplin. Amintirea timpului în care Biserica respira cu "ambii plămâni" îi va stimula pe creştinii din Orient şi din Occident să meargă împreună, în unitatea de credinţă şi în respectul diversităţilor legitime, acceptându-se şi susţinându-se reciproc ca mădulare ale unicului trup al lui Cristos.
          Cu un angajament asemănător trebuie să fie cultivat dialogul ecumenic cu fraţii şi surorile Comuniunii Anglicane şi ai comunităţilor ecleziale născute din Reformă. Confruntarea teologică asupra punctelor esenţiale ale credinţei şi moralei creştine, colaborarea în iubire şi mai ales marele ecumenism al sfinţeniei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu vor putea ca în viitor să nu dea roade. Să continuăm, aşadar, cu încredere drumul nostru, aşteptând momentul în care, cu toţi ucenicii lui Cristos, fără excepţie, vom putea cânta împreună: "Iată, cât e de bine şi de plăcut să locuiască fraţii laolaltă" (Ps 133/132,1).