Pariul carităţii

49.      Pornind de la comuniunea intereclezială, caritatea se deschide, prin natura sa, slujirii universale, lansându-ne în angajamentul unei iubiri active şi concrete faţă de orice persoană umană. Acesta este un domeniu care califică într-o manieră la fel de decisivă viaţa creştină, stilul eclezial şi programele pastorale. Secolul şi mileniul care încep vor trebui să vadă, şi este de dorit să vadă cu o mai mare claritate, la ce grad de devotament poate să ajungă iubirea faţă de cei mai săraci. Dacă pornim cu adevărat de la contemplarea chipului lui Cristos, trebuie să ştim să-l descoperim mai ales în cei cu care el însuşi a dorit să se identifice: "Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi voi m-aţi primit, am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat, am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine" (Mt 25,35-36). Această pagină nu este o simplă invitaţie la iubire; este o pagină de cristologie care proiectează o rază de lumină asupra misterului lui Cristos. Din această pagină, tot atât cât şi din problema ortodoxiei sale, Biserica îşi măsoară fidelitatea sa de mireasă a lui Cristos.
          Nu trebuie, cu siguranţă, să uităm că nimeni nu poate fi exclus iubirii noastre, pornind din momentul în care, "prin întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om". (³⁵) Dar rămânând la cuvintele fără echivoc ale Evangheliei, în persoana săracilor există o prezenţă specială a Fiului lui Dumnezeu, care impune Bisericii o opţiune preferenţială pentru ei. Prin această opţiune se mărturiseşte stilul iubirii lui Dumnezeu, providenţa, milostivirea şi, într-un oarecare mod, se seamănă încă în istorie acele seminţe ale împărăţiei lui Dumnezeu pe care le-a pus Isus însuşi în timpul vieţii sale pământeşti, întâlnindu-i pe cei care se îndreptau spre el pentru toate problemele lor spirituale şi materiale.