52.      Toate acestea vor trebui să fie realizate într-un mod specific creştin: laicii îndeosebi vor fi cei care se vor implica în aceste îndatoriri, împlinind vocaţia lor proprie, fără să cedeze niciodată tentaţiei de a reduce comunităţile creştine la simple servicii sociale. În special, raportul cu societatea civilă trebuie să se configureze în aşa fel încât să respecte autonomia şi competenţele celei din urmă, conform învăţăturilor propuse de doctrina socială a Bisericii.
          Sunt cunoscute eforturile magisteriului eclezial, mai ales în secolul al XX-lea, de a citi realitatea socială în lumina evangheliei şi de a oferi, într-un mod tot mai exact şi mai organic, propria contribuţie la soluţionarea problemei sociale, devenite astăzi o problemă planetară.
          Acest versant etico-social se propune ca dimensiune evidentă a mărturiei creştine: trebuie să se respingă tentaţia unei spiritualităţi restrânse şi individualiste, care s-ar armoniza rău cu exigenţele carităţii, cu "logica" întrupării şi, în definitiv, cu însăşi tensiunea escatologică a creştinismului. Dacă aceasta din urmă ne face conştienţi de caracterul relativ al istoriei, aceasta nu ne absolvă nici într-un fel de datoria de a o construi. Rămâne mai mult ca oricând actuală, în legătură cu aceasta, învăţătura Conciliului Vatican II: "Mesajul creştin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii şi nici nu-i îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestor îndatoriri". (³⁶)