Calea credinţei

19.      "Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul" (In 20,20). Chipul pe care apostolii îl contemplau după înviere era acelaşi cu chipul acelui Isus cu care ei au petrecut timp de trei ani, şi care acum îi asigura de adevărul minunat al noii sale vieţi, arătându-le "mâinile şi coasta" (cf. In 20,20). Fără îndoială, nu le-a fost uşor să creadă. Abia după un itinerar spiritual greu discipolii din Emaus au crezut (cf. Lc 24,13-35). Apostolul Toma a crezut numai după ce a constatat el însuşi minunea (cf. In 20,24-29). În realitate, deşi s-a văzut şi s-a atins trupul său, numai credinţa putea să traverseze în mod deplin misterul acestui chip. Aceasta era o experienţă pe care discipolii trebuie să o fi făcut deja în viaţa istorică a lui Cristos, în întrebările care le veneau în minte de fiecare dată când se simţeau interpelaţi de gesturile şi de cuvintele sale. Nu se ajungea cu adevărat la Isus decât pe calea credinţei, printr-un drum căruia Evanghelia însăşi pare să-i delimiteze etapele în scena bine cunoscută din Cezareea lui Filip (cf. Mt 16,13-20). Isus îi întreabă pe discipoli, aproape făcând un fel de prim bilanţ al misiunii sale, ce anume gândeşte "lumea" despre el. Primeşte răspunsul: "Unii, Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau vreunul din profeţi" (Mt 16,14). Cu siguranţă un răspuns bun, dar departe încă - şi cât de mult! - de adevăr. Poporul percepe dimensiunea religioasă cu adevărat excepţională a acestui rabbi care vorbeşte într-un mod atât de fascinant, dar nu reuşeşte să-l plaseze mai presus de acei oameni ai lui Dumnezeu care au marcat istoria Israelului. În realitate, Isus este cu totul altul! Ceea ce el aşteaptă de la ai "săi" este tocmai acest pas ulterior de cunoaştere, care priveşte profunzimea persoanei sale: "Dar voi, cine ziceţi că sunt eu?" (Mt 16,15). Numai credinţa mărturisită de Petru, şi prin el de Biserica din toate timpurile, conduce la inimă, atingând profunzimea misterului: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16).