Chipul îndurerat
25. Contemplarea chipului
lui Cristos ne conduce astfel să abordăm aspectul cel mai
paradoxal al misterului său, care se revelează în ora
extremă, ora crucii. Mister în mister înaintea căruia fiinţa
umană nu poate decât să se prosterne în adoraţie.
Scena agoniei din
Grădina Măslinilor se conturează cu intensitate înaintea ochilor
noştri. Isus, copleşit de previziunea unei încercări pe care o
aşteaptă, singur înaintea lui Dumnezeu, îl invocă în maniera sa
obişnuită şi tandră de încredere: "Abba,
Tată". Îi cere să îndepărteze de la el, dacă este
posibil, potirul suferinţei (cf. Mc 14,36). Dar Tatăl pare că
nu vrea să asculte vocea Fiului. Pentru a reda omului chipul Tatălui,
Isus a trebuit nu numai să-şi asume chipul omului, ci să se
împovăreze şi cu "chipul păcatului". "Căci
pe Cristos, care nu a cunoscut păcatul, pentru noi Dumnezeu l-a făcut
una cu păcatul oamenilor, pentru ca prin el noi să dobândim dreptatea
lui Dumnezeu" (2Cor 5,21).
Nu vom înceta
niciodată să explorăm profunzimea de nepătruns a acestui
mister. Întreaga severitate a acestui paradox se manifestă în
strigătul de durere aparent disperat pe care Isus îl înalţă pe
cruce: "Eloi, Eloi, lama sabactani?" care înseamnă
"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Mc
15,34). Este oare posibil să ne imaginăm o suferinţă mai
mare, o obscuritate mai densă? În realitate, păstrând realismul unei
dureri de nespus, "de ce"-ul neliniştii pe care Isus îl
adresează Tatălui o dată cu primele cuvinte ale Psalmului 22
se iluminează cu sensul întregii rugăciuni în care psalmistul
uneşte, într-un amestec emoţionant de sentimente, suferinţa
şi încrederea. Într-adevăr psalmul continuă: "În tine au
nădăjduit părinţii noştri / Au nădăjduit
şi tu i-ai eliberat (...) Nu te depărta de mine / Căci se
apropie restriştea şi nu am ajutor" (Ps 22/21,5.12).
|