Chipul Celui Înviat

28.      La fel ca în Vinerea şi în Sâmbăta Sfântă, Biserica nu încetează să contemple acest chip însângerat, în care este ascunsă viaţa lui Dumnezeu şi oferită mântuirea lumii. Dar contemplaţia sa asupra chipului lui Cristos nu se poate opri la imaginea crucificării sale. El a înviat! Dacă nu ar fi aşa, predica noastră ar fi zadarnică şi zadarnică şi credinţa voastră" (cf. 1Cor 15,14) Învierea a fost răspunsul Tatălui la supunerea sa, aşa cum se aminteşte în Scrisoarea către Evrei: "În zilele vieţii sale pământeşti a înălţat cu strigăt puternic şi cu lacrimi rugăciuni şi cereri către Dumnezeu care îl putea salva de la moarte şi a fost ascultat, pentru că a fost supus în toate. Deşi era fiu, a învăţat ce este ascultarea din cele ce a pătimit, ajungând astfel să fie desăvârşit, a devenit pentru toţi cei care ascultă de el cauză de mântuire veşnică" (Evr 5,7-9).
          Biserica are acum îndreptată privirea spre Cristos cel înviat. Ea o face mergând pe urmele lui Petru care varsă lacrimi după renegarea sa şi reia drumul său arătându-şi iubirea faţă de Cristos, cu o teamă uşor de înţeles: "Tu ştii că te iubesc" (In 21,15.17). O face însoţindu-l pe Paul, care trăieşte experienţa fulgerătoare a întâlnirii cu Cristos pe drumul Damascului: "Pentru mine a trăi este Cristos şi a muri este un câştig" (Fil 1,21).
          La două mii de ani distanţă de aceste evenimente, Biserica le reînnoieşte ca şi cum ele s-ar întâmpla astăzi. În chipul lui Isus, ea, mireasa, contemplă comoara sa, bucuria sa. Dulcis Iesu memoria, dans vera cordis gaudia: Cât este de dulce amintirea lui Isus, izvorul adevăratei bucurii a inimii! Întărită de această experienţă, Biserica reia astăzi drumul său, pentru a-l vesti pe Cristos lumii, la începutul celui de-al treilea mileniu: el "este acelaşi şi rămâne acelaşi pentru veşnicie" (Evr 13,8).