Sfinţenia

30.      În primul rând nu ezit să spun că perspectiva în care trebuie să se plaseze orice înaintare pastorală este cea a sfinţeniei. Nu era oare acesta sensul ultim al indulgenţei jubiliare, ca har special oferit de Cristos pentru ca viaţa fiecărui botezat să se poată purifica şi reînnoi în mod profund?
          Doresc ca printre cei care au participat la jubileu să fie mulţi care să se bucure de acest har, cu deplina cunoştinţă a caracterului său exigent. O dată jubileul încheiat, drumul obişnuit reîncepe, dar a arăta sfinţenia rămâne mai mult ca niciodată o urgenţă a pastoraţiei.
          Este necesar atunci să se descopere, în întreaga sa valoare programatică, din constituţia dogmatice asupra Bisericii Lumen gentium, cel de-al V-lea capitol, dedicat "vocaţiei universale la sfinţenie". Dacă părinţii conciliari au dat atâta importanţă acestui subiect, aceasta nu a fost pentru a conferi un fel de aspect spiritual ecleziologiei, ci mai curând pentru a face să reiasă un dinamism intrinsec şi caracteristic. Redescoperirea Bisericii ca "mister", sau ca popor "adunat prin unitatea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh" (¹⁵), nu putea să nu permită şi redescoperirea "sfinţeniei sale" înţeleasă în sensul fundamental al apartenenţei la acela care este prin excelenţă Sfântul, "de trei ori sfânt" (cf. Is 6,3). A mărturisi că Biserica este sfântă înseamnă a prezenta chipul său de mireasă a lui Cristos, pentru care el s-a jertfit, tocmai în scopul sanctificării ei (cf. Ef 5,25-26). Acest dar al sfinţeniei, pentru a spune aşa, în mod obiectiv, este oferit fiecărui botezat.
          Însă darul înseamnă la rândul său datorie, care trebuie să guverneze întreaga existenţă creştină: "Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră" (1Tes 4,3). Este un angajament care nu-i priveşte numai pe unii creştini: "Toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii". (¹⁶)