Introducere
          Bula de declarare a anului sfânt 2000, Incarnationis mysterium (29 noiembrie 1998) indică, printre semnele "care pot sluji la trăirea mai intensă a harului deosebit al jubileului", purificarea memoriei. Aceasta constă în procesul îndreptat spre eliberarea conştiinţei personale şi colective de toate formele de resentiment sau de violenţă, pe care moştenirea greşelilor din trecut le-a putut lăsa, printr-o reînnoită evaluare istorică şi teologică a evenimentelor implicate, care să conducă - dacă este just - la o recunoaştere corespunzătoare a greşelilor şi să contribuie la un drum real de reconciliere. Un asemenea proces poate avea o incidenţă semnificativă asupra prezentului, tocmai pentru faptul că greşelile din trecut îşi fac încă simţite povara consecinţelor lor şi rămân tot atâtea tentaţii şi pentru ziua de astăzi.
          Prin natura sa, purificarea memoriei recere "un act de curaj şi de umilinţă în a recunoaşte greşelile săvârşite de cei care au purtat şi poartă numele de creştin", şi se fundamentează pe convingerea că "în virtutea legăturii care, în trupul mistic, uneşte pe unii cu alţii, noi toţi, deşi nu avem nici o responsabilitate personală în această privinţă, şi fără a ne substitui judecăţii lui Dumnezeu care singur cunoaşte inimile, purtăm povara erorilor şi greşelilor celor care ne-au precedat". Ioan Paul al II-lea adaugă: "Ca succesor al lui Petru, insist ca în acest an de milostivire, Biserica, întărită de sfinţenia pe care o primeşte de la Cristos, să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu şi să implore iertare pentru păcatele trecute şi prezente ale fiilor săi". (¹) Reafirmând apoi că toţi "creştinii sunt invitaţi să ia asupra lor greşelile pe care le-au comis înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor ofensaţi prin comportamentul lor", papa concluzionează: "Să facă aceasta fără a cere nimic în schimb, întăriţi numai de 'dragostea lui Dumnezeu care a fost revărsată în inimile noastre' (Rom 5,5)". (²)
          Cererile de iertare făcute de episcopul Romei în acest spirit de autenticitate şi de gratuitate au suscitat reacţii diferite: încrederea necondiţionată pe care papa a dovedit că o are în forţa adevărului a întâlnit o primire în general favorabilă, înăuntrul şi în afara comunităţii ecleziale. Mulţi au subliniat credibilitatea crescândă a pronunţărilor ecleziale, consecvente acestui comportament. Dar nu au lipsit şi unele rezerve, expresie mai ales a inconvenientului legat de anumite contexte istorice şi culturale, în care simpla admitere a greşelilor comise de fiii Bisericii poate lua semnificaţia unei cedări în faţa acuzelor aceluia care preconceput este ostil ei. Între consens şi disconfort, se simte nevoia unei reflecţii care să clarifice raţiunile, condiţiile şi configuraţia exactă a cererilor de iertare referitoare la greşelile din trecut.
          De această nevoie a înţeles să se ocupe Comisia Teologică Internaţională, în care sunt reprezentate culturi şi sensibilităţi diferite în cadrul unicei credinţe catolice, elaborând textul de faţă. În el este oferită o reflecţie teologică asupra condiţiilor posibilităţii actelor de "purificare a memoriei", legate de recunoaşterea greşelilor din trecut. Întrebările la care se încearcă a se da răspuns sunt: de ce să se facă aceste acte? care sunt subiecţii lor adecvaţi? care le este obiectul şi cum trebuie el determinat, unind corect judecata istorică şi judecata teologică? care sunt destinatarii? care sunt implicaţiile morale? şi care sunt efectele posibile asupra vieţii Bisericii şi asupra societăţii? Prin urmare, scopul textului nu este de a examina cazuri istorice particulare, ci de a clarifica premisele care fac ca pocăinţa referitoare la greşelile din trecut să fie fondată.
          Precizându-se încă de la început genul de reflecţie prezentată aici, se clarifică şi la ce se referă când se vorbeşte despre Biserică în ea: Nu este vorba numai despre instituţia istorică şi nici numai despre comuniunea spirituală a inimilor luminate de credinţă. Prin Biserică se va înţelege totdeauna comunitatea celor botezaţi, inseparabil vizibilă şi operantă în istorie sub conducerea păstorilor şi unificată în profunzimea misterului său de acţiunea Duhului dătător de viaţă: acea Biserică, care - conform cuvintelor Conciliului Vatican II - "printr-o analogie nu lipsită de valoare, ea a fost comparată cu misterul Cuvântului întrupat. Căci, precum natura asumată de Cuvântul dumnezeiesc îi slujeşte acestuia ca instrument viu de mântuire, indisolubil unit cu el, într-un mod comparabil organismul social al Bisericii este în serviciul Duhului lui Cristos care îi dă viaţă pentru creşterea trupului (cf. Ef 4,16)". (³) Această Biserică - care cuprinde în sânul ei pe fiii săi din trecut, ca şi pe cei din prezent într-o reală şi profundă comuniune - este unica mamă în har care-şi asumă asupra ei povara greşelilor chiar din trecut pentru a purifica memoria şi a trăi reînnoirea inimii şi a vieţii conform voinţei Domnului. Ea poate să facă aceasta întrucât Cristos Isus - al cărui trup mistic prelungit în istorie este - a luat asupra sa o dată pentru totdeauna păcatele lumii.
          Structura textului reflectă întrebările puse: începe printr-o scurtă analiză istorică a temei (cap. 1), pentru a putea apoi cerceta fundamentul biblic (cap. 2) şi aprofunda condiţiile teologice ale cererilor de iertare (cap. 3). Îmbinarea exactă a judecăţii istorice şi a judecăţii teologice este elementul decisiv pentru a ajunge la pronunţări corecte şi eficace, care să ţină cont în mod adecvat de timpul, locurile şi de contextele în care se situează actele considerate (cap. 4). Implicaţiilor morale (cap. 5), pastorale şi misionare (cap. 6) ale acestor acte de căinţă referitoare la greşelile din trecut le sunt dedicate consideraţiile finale, care, natural, au o valoare specifică pentru Biserica Catolică. Totuşi, în conştiinţa că exigenţa de a recunoaşte propriile greşeli are raţiunea sa de a fi pentru toate popoarele şi pentru toate religiile, se doreşte ca reflecţiile propuse să poată ajuta pe toţi să înainteze pe un drum al adevărului, al dialogului fratern şi al reconcilierii.
          În încheierea acestei introduceri credem că ar fi util să amintim finalitatea ultimă a oricărui act posibil de "purificare a memoriei", săvârşit de credincioşi, pentru că ea a inspirat şi munca întreagă a comisiei: este vorba despre preamărirea lui Dumnezeu, pentru că trăirea ascultării faţă de adevărul divin şi faţă de exigenţele sale conduce spre a mărturisi împreună cu greşelile noastre şi milostivirea şi dreptatea veşnică a Domnului. "Confessio peccati" - sprijinită şi luminată de credinţa în adevărul care eliberează şi mântuieşte ("confessio fidei") - devine "confessio laudis" adresată lui Dumnezeu, singurul în faţa căruia putem recunoaşte greşelile din trecut, ca şi pe cele ale prezentului, pentru a ne lăsa împăcaţi de el şi cu el în Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii, şi să devenim capabili să oferim iertarea tuturor acelora care ne-au ofensat. Această ofertă de iertare apare ca fiind deosebit de semnificativă dacă ne gândim la multele persecuţii suferite de creştini în decursul istoriei. În această perspectivă, actele săvârşite şi recerute de papa în ceea ce priveşte greşelile din trecut prezintă o valoare exemplară şi profetică, nu numai pentru Biserica Catolică, dar atât pentru celelalte religii, cât şi pentru guverne şi naţiuni. În felul acesta Biserica Catolică va putea fi ajutată să trăiască într-o manieră mai eficace marele jubileu al întrupării ca eveniment de har şi de reconciliere pentru toţi.