1. Problematica: ieri şi astăzi

1.1. Înainte de Vatican II
          În Biserică, jubileul a fost întotdeauna trăit ca un timp de bucurie pentru mântuirea dăruită în Cristos şi ca ocazie privilegiată de pocăinţă şi de reconciliere pentru păcatele prezente în viaţa poporului lui Dumnezeu. Încă de la prima sa celebrare sub Bonifaciu al VIII-lea, în anul 1300, pelerinajul penitenţial la mormintele apostolilor Petru şi Paul a fost asociat cu acordarea unei indulgenţe excepţionale pentru a dobândi, prin iertarea sacramentală, iertarea totală sau parţială a pedepselor temporale datorate păcatelor. (⁴) În acest context, atât iertarea sacramentală cât şi iertarea pedepselor îmbracă un caracter personal. În cursul "anului iertării şi al harului" (⁵) , Biserica distribuie într-un chip special din tezaurul de haruri pe care Cristos l-a constituit în favoarea ei. (⁶) Totuşi în nici unul din jubileele celebrate până acum nu a existat o conştientizare a eventualelor greşeli din trecutul Bisericii, şi nici a necesităţii de a-i cere iertare lui Dumnezeu pentru comportamentele din trecutul proxim sau îndepărtat.
          Ba chiar nici în întreaga istorie a Bisericii nu se întâlnesc cereri precedente de iertare referitoare la greşelile din trecut, care să fi fost formulate de magisteriu. Conciliile şi decretele papale sancţionau desigur abuzurile de care se făcuseră vinovaţi clericii sau laicii, şi mulţi păstori se străduiau sincer să le corijeze. Însă foarte rare au fost ocaziile în care autorităţile ecleziale - papa, episcopii sau conciliile - şi-au recunoscut deschis greşelile sau abuzurile de care ele însele erau vinovate. Un exemplu celebru ne este dat de papa reformator Adrian al VI-lea care a recunoscut deschis, într-un mesaj adresat Dietei din Nürenberg din 25 noiembrie 1522, "nelegiurile, abuzurile [...] şi abaterile de la îndatoriri", de care s-a făcut vinovată "curtea romană" din timpul său, "boală [...] profund înrădăcinată şi dezvoltată", extinsă "de la cap la membre" (⁷) . Adrian al VI-lea deplângea greşelile contemporane, mai exact cele ale predecesorului său imediat, Leon al X-lea, şi ale curiei sale, fără ca să asocieze totuşi o cerere de iertare.
          Va trebui să aşteptăm pe Paul al VI-lea pentru a vedea un papă exprimând o cerere de iertare adresată atât lui Dumnezeu cât şi unui grup de contemporani. În discursul de deschidere la cea de-a doua sesiune a Conciliului, papa "a cerut iertare lui Dumnezeu [...] şi fraţilor separaţi 'din Orient care s-au simţit ofensaţi de noi (Biserica Catolică)' şi s-a declarat, în ceea ce-l priveşte, gata să ierte ofensele primite". În optica lui Paul al VI-lea, cererea şi oferta de iertare privea numai păcatul separării între creştini şi presupunea reciprocitatea.