1.2. Învăţătura Conciliului
          Conciliul Vatican II se plasează în aceeaşi perspectivă a lui Paul al VI-lea. Pentru greşelile săvârşite împotriva unităţii - afirmă părinţii conciliari - "cerem iertare de la Dumnezeu şi de la fraţii despărţiţi, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". (⁸) Pe lângă greşelile împotriva unităţii, Conciliul semnalează alte episoade negative din trecut, în care creştinii au avut o responsabilitate. Astfel, "deplânge anumite atitudini mentale, care au existat uneori chiar şi la creştini", care i-au făcut să ajungă la convingerea că între ştiinţă şi credinţă există opoziţie. (⁹) De asemenea, consideră că "în geneza ateismului", creştinii pot avea "o anumită responsabilitate", în măsura în care prin neglijenţa lor "mai degrabă au învăluit decât au dezvăluit adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei". (¹⁰) În plus, Conciliul "deplânge" persecuţiile şi manifestările de antisemitism săvârşite "în orice timp şi de oricine". (¹¹) Totuşi Conciliul nu asociază şi o cerere de iertare la faptele citate.
          Din punct de vedere teologic, Conciliul Vatican II face distincţie între fidelitatea negreşelnică a Bisericii şi slăbiciunile membrilor săi, clerici sau laici, ieri ca şi astăzi (¹²) , şi deci între ea, mireasa lui Cristos, "fără pată şi fără riduri [...] sfântă şi neprihănită" (cf. Ef 5,27), şi fiii săi, păcătoşi iertaţi, chemaţi la o metanoia permanentă, la reînnoire în Duhul Sfânt. "Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi reînnoirea". (¹³)
          De asemenea, Conciliul a elaborat unele criterii de discernământ privind greşelile sau responsabilitatea celor vii pentru greşelile trecute. De fapt, a amintit în două contexte diferite neimputabilitatea la contemporani a greşelilor săvârşite în trecut de membrii comunităţii lor religioase:
          - "Cele săvârşite pe timpul patimii (lui Cristos) nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de astăzi". (¹⁴)
          - "Comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii Catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi. Însă cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica Catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească". (¹⁵)
          Pentru primul an sfânt, celebrat după Conciliu, în anul 1975, Paul al VI-lea a propus ca temă "Reînnoirea şi reconcilierea", (¹⁶) precizând, în exortaţia apostolică Paterna cum benevolentia, că reconcilierea trebuia să se realizeze înainte de toate între credincioşii Bisericii Catolice. (¹⁷) Ca şi la originea sa, anul sfânt rămâne o ocazie de convertire şi de reconciliere a celor păcătoşi cu Dumnezeu, prin economia sacramentală a Bisericii.