3. Fundamente teologice
          "Se cuvine, aşadar, acum, când se încheie cel de-al doilea mileniu de creştinism, ca Biserica să devină mai conştientă de păcatul fiilor săi, în amintirea tuturor împrejurărilor în care, în decursul istoriei sale, aceştia s-au îndepărtat de spiritul lui Cristos şi de evanghelia lui, înfăţişând lumii nu mărturia unei vieţi inspirate de valorile credinţei, ci priveliştea unor moduri de a gândi şi de a acţiona care erau adevărate forme de contramărturie şi de scandal. Cu toate că este sfântă prin încorporarea ei în Cristos, Biserica nu încetează să facă pocăinţă: ea îi recunoaşte întotdeauna ca ai săi, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, pe fiii păcătoşi". (⁴⁰) Aceste cuvinte ale lui Ioan Paul al II-lea subliniază realitatea că Biserica este atinsă de păcatul fiilor săi: sfântă, întrucât este făcută ca atare de către Tatăl prin jertfa Fiului şi darul Duhului, ea este într-un anumit sens şi păcătoasă, întrucât ia realmente asupra sa păcatul acelora pe care ea i-a renăscut prin Botez, într-un mod similar cu Cristos Isus care a luat asupra sa păcatul lumii (cf. Rom 8,3; 2Cor 5,21; Gal 3,13; 1Pt 2,24). (⁴¹) De altfel, convingerea că Biserica nu este numai o comunitate de aleşi, ci cuprinde în sânul ei drepţii şi păcătoşii din prezent, ca şi din trecut, în unitatea misterului care o alcătuieşte, este cea mai profundă autoconştiinţă eclezială dintotdeauna. În realitate, cei botezaţi de astăzi sunt alături şi solidari cu cei de ieri în har ca şi în rana păcatului. De aceea se poate spune că Biserica - una în timp şi în spaţiu în Cristos şi în Duhul Sfânt - este într-adevăr "sfântă şi în acelaşi timp mereu nevoiaşă de purificare". (⁴²) Din acest paradox - caracteristic misterului eclezial - se naşte întrebarea despre felul cum se împacă aceste două aspecte: pe de o parte afirmaţia de credinţă a sfinţeniei Bisericii; iar pe de altă parte nevoia ei neîncetată de pocăinţă şi de purificare.