3.1. Misterul Bisericii
          "Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai 'cu ochii credinţei' poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină". (⁴³) Ansamblul aspectelor vizibile şi istorice se raportează la darul divin într-un mod analog felului cum în Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu umanitatea luată este semn şi instrument al acţiunii persoanei divine a Fiului: cele două dimensiuni ale fiinţei ecleziale formează - "o singură realitate, complexă, constituită dintr-un element uman şi un element divin", (⁴⁴) într-o comuniune, care participă la viaţa trinitară şi face astfel încât cei botezaţi să se simtă uniţi între ei deşi sunt în diversitatea timpurilor şi locurilor istoriei. În virtutea acestei comuniuni, Biserica se prezintă ca un subiect absolut unic în istoria umană, astfel încât să poată purta în ea darurile, meritele şi greşelile fiilor săi de astăzi, ca şi de ieri.
          Analogia deloc lipsită de valoare cu misterul Cuvântului întrupat, implică totuşi şi o diferenţă fundamentală: "În vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi reînnoirea". (⁴⁵) Lipsa păcatului în Cuvântul întrupat nu poate fi atribuită trupului său eclezial, în sânul căruia, ba chiar, fiecare - părtaş al harului dăruit de Dumnezeu - are nevoie de vigilenţă şi de purificare permanentă şi este solidar cu slăbiciunea celorlalţi: "Toţi membrii Bisericii, inclusiv slujitorii ei, trebuie să se recunoască păcătoşi (cf. 1In 1,8-10). În toţi, până la sfârşitul timpurilor, neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul evangheliei (cf. Mt 13,24-30). Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos, dar care au mereu nevoie de sfinţire". (⁴⁶)
          Deja Paul al VI-lea afirmase solemn că, "deşi cuprinde în sânul ei păcătoşi, Biserica este sfântă, întrucât ea nu posedă altă viaţă decât viaţa harului. [...] De aceea, Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste păcate, pentru care de altfel are puterea de a-i vindeca pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt". (⁴⁷) Pe scurt, Biserica în "misterul său" este întâlnirea dintre sfinţenie şi slăbiciune încontinuu răscumpărată şi mereu nevoiaşă de forţa răscumpărării. Aşa cum învaţă liturgia, adevărata "lex credendi", fiecare credincios şi poporul celor sfinţi invocă de la Dumnezeu ca privirea sa să se îndrepte spre credinţa Bisericii sale şi nu spre păcatele indivizilor, care sunt negarea acestei credinţe trăite: "Ne respicias peccata nostra, sed fidem Ecclesiae tuae!". Prin urmare, în unitatea misterului eclezial prin timp şi spaţiu este posibilă considerarea aspectului sfinţeniei, nevoia de pocăinţă şi de reformă, şi articularea lor în acţiunea Bisericii mamă.