4.1. Interpretarea istoriei
          Care sunt condiţiile unei interpretări corecte a trecutului din punct de vedere al ştiinţei istorice? Pentru a le determina, trebuie să avem în vedere complexitatea raportului care există între subiectul care interpretează şi obiectul trecut al interpretării: (⁶⁵) În primul rând, trebuie subliniat faptul că ambii sunt străini între ei. Evenimentele sau cuvintele din trecut sunt înainte de toate "trecute": ca atare ele nu sunt totalmente reductibile la instanţele actuale, ci au o pondere şi o complexitate obiectivă, care împiedică dispunerea lor într-o manieră unic funcţională intereselor prezentului. De aceea apropierea de ele trebuie făcută printr-o cercetare istorico-critică, care să tindă spre folosirea tuturor informaţiilor accesibile în vederea reconstruirii ambientului, a modurilor de gândire, a condiţionărilor şi a procesului vital în care se plasează acele evenimente şi acele cuvinte, pentru a certifica în felul acesta conţinuturile şi provocările pe care ele - tocmai în diversitatea lor - le propun prezentului nostru.
          În al doilea rând, între cel care interpretează şi ceea ce este interpretat trebuie să recunoaştem o anumită coapartenenţă, fără de care nu ar putea exista nici o comunicare între trecut şi prezent: această legătură comunicativă se fundamentează în faptul că fiecare fiinţă umană de ieri sau de astăzi se situează într-un complex de relaţii istorice şi pentru a le trăi are nevoie de medierea lingvistică, totdeauna determinată din punct de vedere istoric. Toţi aparţinem istoriei! Punerea în lumină a coapartenenţei între interpret şi obiectul interpretării - care trebuie să fie atinsă prin multiplele forme prin care trecutul a lăsat mărturie despre sine (texte, monumente, tradiţii etc.) - înseamnă judecarea corectitudinii corespondenţelor posibile şi a eventualelor dificultăţi de comunicare cu prezentul relevate de propria înţelegere a cuvintelor sau a evenimentelor trecute: aceasta recere să se aibă în vedere cererile care motivează cercetarea şi incidenţa lor asupra răspunsurilor obţinute, contextul vital în care se acţionează şi comunitatea care interpretează, al cărei limbaj se vorbeşte şi căreia se intenţionează să i se vorbească. În acest scop este necesar ca înţelesul dinainte, care de fapt este totdeauna inclus în orice interpretare, să devină cât mai reflex şi conştient posibil, pentru a-i măsura şi modera incidenţa reală asupra procesului interpretativ.
          În sfârşit, între cel care interpretează şi obiectul trecut al interpretării trebuie să se realizeze, printr-un efort cognitiv şi evaluabil, o adevărată osmoză ("fuziune de orizonturi"), în care constă de fapt actul înţelegerii. Prin ea se exprimă ceea ce se judecă a fi înţelegerea corectă a evenimentelor sau cuvintelor din trecut: ceea ce echivalează cu adunarea semnificaţiei pe care ele le pot avea pentru interpret şi lumea sa. Graţie acestei întâlniri de lumi vitale, înţelegerea trecutului se traduce în aplicarea sa la prezent: trecutul este cules în potenţialităţile pe care le deschide, în stimulul pe care-l oferă în modificarea prezentului; memoria devine capabilă să trezească un nou viitor.
          Se ajunge la o osmoză rodnică cu trecutul prin întreprinderea unor operaţiuni hermeneutice fundamentale, corespunzătoare momentelor indicate de caracterul lor străin, de coapartenenţă şi de înţelegere adevărată. În raport cu un "text" din trecut - înţeles în general ca mărturie scrisă, orală, monumentală sau figurativă - aceste operaţiuni pot fi exprimate în felul următor: "1) înţelegerea textului, 2) judecarea corectitudinii propriei înţelegeri a textului şi 3) exprimarea a ceea ce se judecă a fi înţelegerea corectă a textului". (⁶⁶) Înţelegerea mărturiei trecutului înseamnă obţinerea obiectivităţii ei pe cât mai mult posibil prin toate izvoarele de care se poate dispune; judecarea corectitudinii propriei interpretări înseamnă a verifica cu onestitate şi rigoare în ce măsură a putut ea fi orientată sau oricum condiţionată de înţelegerea dinainte şi de posibilele prejudecăţi ale interpretului; exprimarea interpretării dobândite înseamnă a-i face pe alţii părtaşi la dialogul împletit cu trecutul, fie pentru a-i verifica relevanţa, fie pentru a fi expusă la confruntarea cu alte eventuale interpretări.