5.1. Câteva criterii etice
          Pe plan moral, cererea de iertare presupune totdeauna o admitere a responsabilităţii, şi, mai exact, a responsabilităţii referitoare la o greşeală săvârşită împotriva altora. De obicei, responsabilitatea morală se referă la relaţia dintre acţiune şi persoana care o săvârşeşte: ea stabileşte apartenenţa unui act, atribuirea sa unei anumite persoane sau la mai multe persoane. Responsabilitatea poate fi obiectivă sau subiectivă: prima se referă la valoarea morală a actului în sine ca fiind bun sau rău, şi, prin urmare, la imputabilitatea acţiunii; a doua priveşte efectiva percepţie din partea conştiinţei individuale a bunătăţii sau răutăţii actului săvârşit. Responsabilitatea subiectivă încetează prin moartea celui care a săvârşit actul: adică ea, nu se transmite prin naştere, şi din acest motiv descendenţii nu moştenesc responsabilitatea (subiectivă) actelor strămoşilor lor. În acest sens, cererea iertării presupune o contemporaneitate între cei care sunt ofensaţi de o acţiune şi cei care au săvârşit-o. Singura responsabilitate care se poate continua în istorie poate fi cea de tip obiectiv, la care se poate adera totdeauna liber sau mai puţin subiectiv. Astfel, răul comis adesea supravieţuieşte celui care l-a făcut, prin consecinţele comportamentelor, care pot deveni o povară apăsătoare asupra conştiinţei şi memoriei descendenţilor.
          În acest context se poate vorbi despre o solidaritate care uneşte trecutul cu prezentul într-un raport de reciprocitate. În anumite situaţii, povara care apasă asupra conştiinţei poate fi aşa de apăsătoare încât să constituie un fel de memorie morală şi religioasă a răului făcut, care este prin natura sa o memorie comună: ea dă mărturie în mod elocvent despre solidaritatea obiectiv existentă între cei care au săvârşit răul în trecut şi moştenitorii lor din prezent. Tocmai în acest caz se poate vorbi despre o responsabilitate comună obiectivă. De greutatea unei atare responsabilităţi ne eliberăm în primul rând, implorând iertarea lui Dumnezeu pentru greşelile din trecut, şi, prin urmare, acolo unde este cazul, prin "purificarea memoriei", care culminează în iertarea reciprocă a păcatelor şi ofenselor în prezent.
          Purificarea memoriei înseamnă eliminarea din conştiinţa personală şi colectivă a tuturor formelor de resentiment sau de violenţă pe care moştenirea trecutului ni le-a lăsat, pe baza unei noi şi riguroase judecăţi istorico-teologice, care pune bazele unui consecvent şi reînnoit comportament moral. Aceasta are loc ori de câte ori se ajunge la atribuirea unei calităţi diferite actelor istorice trecute, care să comporte o nouă şi diferită incidenţă a lor asupra prezentului în vederea creşterii reconcilierii în adevăr, în dreptate şi în dragoste între fiinţele umane şi în special între Biserică şi diferitele comunităţi religioase, culturale sau civile cu care ea are raporturi. Modele emblematice ale acestei incidenţe pe care o judecată interpretativă autoritară posterioară îl poate avea asupra întregii vieţi a Bisericii sunt recepţionarea conciliilor sau actelor ca abolirea anatemelor reciproce, care exprimă o nouă redefinire a istoriei trecute capabilă să producă o caracterizare diferită a relaţiilor trăite în prezent. Memoria divizării şi a opoziţiei este purificată şi înlocuită cu o memorie reconciliată, la care sunt invitaţi toţi, în Biserică, să se deschidă şi să se educe.
          Îmbinarea judecăţii istorice şi judecăţii teologice în procesul interpretativ al trecutului se soldează aici cu repercusiuni etice pe care ea le poate avea în prezent, şi care implică unele principii, corespunzătoare pe plan moral fundamentării hermeneuticii raportului între judecata istorică şi judecata teologică. Ele sunt:
          a. Principiul conştiinţei. Conştiinţa, atât ca "judecată morală" cât şi ca "imperativ moral", constituie evaluarea ultimă a unui act în raport cu bunătatea sau răutatea lui în faţa lui Dumnezeu. În realitate, numai Dumnezeu cunoaşte valoarea morală a fiecărui act uman, chiar dacă Biserica, ca şi Isus, poate şi trebuie să clasifice, să judece şi uneori să condamne unele tipuri de acţiune (cf. Mt 18,15-18).
          b. Principiul istoricităţii. Tocmai întrucât fiecare act uman aparţine celui care-l face, fiecare conştiinţă individuală şi fiecare societate alege şi acţionează în cadrul unui anumit orizont de timp şi spaţiu. De aceea, pentru a înţelege cu adevărat actele umane sau dinamicile unite lor, va trebui să intrăm în lumea proprie acelora care le-au săvârşit: numai aşa vom putea ajunge la cunoaşterea motivaţiilor şi a principiilor lor morale. Şi aceasta trebuie spus fără prejudicierea solidarităţii care-i leagă pe membrii unei anumite comunităţi prin scurgerea timpului.
          c. Principiul schimbării "paradigmei". În timp ce înainte de apariţia Iluminismului exista un fel de osmoză între Biserică şi stat, între credinţă şi cultură, moralitate şi lege, începând din secolul al XVIII-lea, această relaţie a fost substanţial modificată. Rezultatul este o trecere de la o societate sacrală la o societate pluralistă sau, cum s-a întâmplat în unele cazuri, la o societate seculară: modelele de gândire şi de acţiune, aşa-numitele "paradigme" de acţiune şi de evaluare se schimbă. O asemenea trecere are un impact direct asupra judecăţilor morale, chiar dacă această influenţă nu justifică în nici un mod o idee relativistă a principiilor morale sau a naturii moralităţii înseşi.
          Oricum, întregul proces al purificării memoriei, întrucât recere îmbinarea corectă a evaluării istorice şi a privirii teologice, trebuie trăit din partea fiilor Bisericii nu numai cu rigoarea, care să ţină cont exact de criteriile şi de principiile indicate, dar şi în invocarea continuă a asistenţei Duhului Sfânt, pentru a nu se cădea în resentiment sau în autoflagelare şi în schimb să se ajungă la mărturisirea lui Dumnezeu a cărui "milostivire dăinuieşte din neam în neam" (Lc 1,50), care vrea viaţa şi nicidecum moartea, iertarea şi nicidecum condamnarea, iubirea şi nicidecum teama. Aici trebuie evidenţiat şi caracterul exemplar pe care admiterea onestă a greşelilor din trecut îl poate exercita asupra mentalităţii în Biserică şi în societatea civilă, solicitând o angajare reînnoită de ascultare faţă de adevăr şi de respect consecvent faţă de demnitatea şi drepturile celorlalţi, mai ales ale celor mai slabi. În acest sens, numeroasele cereri de iertare formulate de Ioan Paul al II-lea constituie un exemplu care scoate în evidenţă un bine şi-i stimulează imitarea, atenţionând pe fiecare în parte precum şi popoarele asupra unui examen de conştiinţă onest şi rodnic în vederea drumurilor de reconciliere.
          În lumina acestor clarificări pe plan etic, acum se pot aprofunda unele exemple - printre care cele menţionate de Tertio millennio adveniente (⁶⁹) - de situaţii în care comportamentul fiilor Bisericii pare a contrazice evanghelia lui Isus Cristos într-o manieră relevantă.