5.2. Divizarea creştinilor
          Unitatea este legea vieţii Dumnezeului trinitar revelată lumii de Fiul (cf. In 17,21), care, în puterea Duhului Sfânt, iubind până la sfârşit (cf. In 13,1), îi face părtaşi de această viaţă pe ai săi. Această unitate ar trebui să fie izvorul şi forma comuniunii de viaţă a omenirii cu Dumnezeul întreit. Dacă toţi creştinii ar trăi această lege a iubirii reciproce, astfel încât să fie una, "precum Tatăl şi Fiul una sunt", ar rezulta de aici că "lumea va crede că Fiul a fost trimis de Tatăl" (In 17,21) şi "toţi vor şti că ei sunt discipolii săi" (In 13,35). Din nefericire nu s-a întâmplat aşa, mai ales în mileniul care se îndreaptă spre sfârşit, în care au apărut mari divizări între creştini într-o vădită contradicţie cu voinţa explicită a lui Cristos, ca şi cum el însuşi ar fi fost împărţit (cf. 1Cor 1,13). Conciliul Vatican II consideră acest fapt în felul următor: "Această împărţire contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura". (⁷⁰)
          Principalele dezbinări, care pe parcursul acestui mileniu "au sfâşiat haina fără cusătură a lui Cristos" (⁷¹) , sunt schisma între Bisericile Orientului şi Occidentului la începutul acestui mileniu, iar în Occident - la patru secole după aceea - sfâşierea cauzată de acele evenimente "numite de obicei Reformă". (⁷²) Este adevărat că "aceste diverse comunităţi despărţite diferă mult între ele, nu numai datorită originii, locului şi timpului, ci mai ales prin natura şi gravitatea problemelor privitoare la credinţă şi la structura Bisericii". (⁷³) În schisma din secolul al XI-lea, factorii culturali şi istorici au jucat un rol important, în timp ce aspectul doctrinal privea autoritatea Bisericii şi episcopul Romei, o materie care în acel moment nu dobândise claritatea cu care se prezintă astăzi, graţie dezvoltării doctrinale din acest mileniu. În schimb, cu Reforma, alte domenii ale revelaţiei şi doctrinei au fost obiect de controversă.
          Calea care s-a deschis pentru depăşirea acestor diferenţe este cea a dialogului doctrinal animat de iubirea reciprocă. Comună ambelor sfâşieri pare să fi fost lipsa iubirii supranaturale, a acelei agape. Din moment ce această dragoste este porunca supremă a evangheliei, fără de care restul este numai "o aramă sunătoare şi un ţambal zăngănitor" (1Cor 13,1), o atare lipsă trebuie văzută cu toată seriozitatea în faţa Celui Înviat, Domnul Bisericii şi al istoriei. Tocmai în virtutea recunoaşterii acestei lipse, papa Paul al VI-lea a cerut iertare lui Dumnezeu şi "fraţilor despărţiţi", care s-ar simţi ofensaţi "de noi" (Biserica Catolică). (⁷⁴)
          În anul 1965, în climatul produs de Conciliul Vatican II, patriarhul Atenagoras, în dialogul său cu papa Paul al VI-lea, a scos în evidenţă tema restaurării (apokatastasis) iubirii reciproce, esenţială după o istorie atât de încărcată cu opoziţii, neîncredere reciprocă şi antagonisme. (⁷⁵) Ceea ce era în joc, era un trecut încă influenţat de memorie: evenimentele din 1965 (care au culminat în 7 decembrie 1965 prin abolirea anatemelor din 1054 dintre Orient şi Occident) reprezintă o mărturisire a greşelii conţinută în precedenta excludere reciprocă, menită să purifice memoria şi să dea naştere unei alteia noi. Baza acestei noi memorii nu poate fi decât iubirea reciprocă sau, mai exact, angajarea reînnoită de a o trăi. Aceasta este porunca ante omnia (1Pt 4,8) pentru Biserică, atât din Orient cât şi din Occident. În felul acesta, memoria, eliberată din închisoarea trecutului, îi invită pe catolici şi ortodocşi, ca şi pe catolici şi protestanţi, să fie arhitecţii unui viitor mai conform cu porunca nouă. În acest sens, mărturia adusă acestei noi memorii de către papa Paul al VI-lea şi de patriarhul Atenagoras este exemplară.
          Deosebit de relevant în raport cu drumul spre unitatea creştinilor poate apărea tentaţia de a fi călăuziţi, sau chiar determinaţi, de factorii culturali, de condiţionările istorice sau de prejudecăţi, care alimentează separarea şi neîncrederea reciprocă dintre creştini, chiar dacă nu au nimic comun cu materiile de credinţă. Fiii Bisericii trebuie să-şi examineze conştiinţa lor cu seriozitate pentru a vedea dacă sunt activ angajaţi în ascultarea faţă de imperativul unităţii şi trăiesc "convertirea interioară", "pentru că dorinţa de unitate se naşte şi creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi din revărsarea liberă a iubirii". (⁷⁶) În timpul care a trecut de la încheierea Conciliului şi până astăzi, cu siguranţă că rezistenţa opusă mesajului său a întristat Duhul lui Dumnezeu (cf. Ef 4,30). În măsura în care unii catolici se complac în a rămâne legaţi de separările din trecut, nefăcând nimic pentru a îndepărta obstacolele care împiedică unitatea, s-ar putea vorbi pe bună dreptate despre solidaritatea în păcatul divizării (cf. 1Cor 1,10-16). În acest context ar putea fi reamintite cuvintele din Decretul despre ecumenism: "Prin rugăciune smerită cerem iertare de la Dumnezeu şi de la fraţii despărţiţi, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri". (⁷⁷)