6.1. Finalităţile pastoraţiei
          Printre multiplele finalităţi ale pastoraţiei ale recunoaşterii greşelilor din trecut pot fi evidenţiate următoarele:
          - În primul rând aceste acte tind spre purificarea memoriei, care - aşa cum s-a spus este procesul unei reînnoite evaluări a trecutului, capabilă să aibă multe incidenţe asupra prezentului, pentru că păcatele din trecut îşi fac încă deseori simţită povara lor şi rămân ca tot atâtea ispite şi pentru astăzi. Mai ales, dacă are loc în dialog şi în căutarea răbdătoare a reciprocităţii cu cel care s-ar putea simţi ofensat de unele evenimente sau cuvinte din trecut, îndepărtarea din memoria personală şi colectivă a oricărei cauze de posibil resentiment pentru răul suferit şi a oricărei influenţe negative a acelui fapt poate contribui la creşterea comunităţii ecleziale în sfinţenie, pe calea reconcilierii şi a păcii, în ascultarea faţă de adevăr. "Recunoaşterea slăbiciunilor de ieri - subliniază papa - este un act de loialitate şi de curaj, care ne ajută să ne întărim credinţa, care ne face să percepem ispitele şi dificultăţile de azi şi ne pregăteşte să le înfruntăm". (⁹¹) În acest scop, este bine ca memoria vinovăţiei să cuprindă toate greşelile posibile comise, chiar dacă numai unele dintre ele sunt astăzi cel mai frecvent menţionate. Oricum, nu trebuie uitat niciodată preţul plătit de atâţia creştini pentru fidelitatea lor faţă de evanghelie şi faţă de slujirea aproapelui în dragoste. ⁹²)
          - O a doua finalitate pastorală, strâns unită cu precedenta, poate fi recunoscută în promovarea reformei continue a poporului lui Dumnezeu, "aşa încât, dacă, urmare a împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moravuri, fie în disciplina bisericească, fie chiar în modul de a formula doctrina - care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinţei - au suferit deteriorări, trebuie să fie reaşezate corect, la timpul potrivit". (⁹³) Toţi cei botezaţi sunt chemaţi să-şi "examineze fidelitatea lor faţă de Cristos şi faţă de Biserică şi, aşa cum se cuvine, să întreprindă o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă". (⁹⁴) Criteriul adevăratei reforme şi al autenticei reînnoiri nu poate fi decât fidelitatea faţă de voinţa lui Dumnezeu faţă de poporul său, (⁹⁵) care presupune un efort sincer pentru a se elibera de tot ceea ce îndepărtează de ea, fie că este vorba despre greşeli prezente, fie că se referă la moştenirea trecutului.
          - O altă finalitate poate fi văzută în mărturia pe care Biserica o dă în acest mod Dumnezeului milostivirii şi adevărului său care eliberează şi mântuieşte, pornind de la experienţa pe care ea a trăit-o şi o trăieşte privitor la el în istorie, şi în slujirea pe care o desfăşoară în felul acesta privitor la omenire prin contribuţia la depăşirea relelor din prezent. Ioan Paul al II-lea afirmă că "numeroşi cardinali şi episcopi au dorit un serios examen de conştiinţă mai ales pentru Biserica de astăzi. În pragul noului mileniu, creştinii trebuie să se aşeze cu umilinţă în prezenţa Domnului ca să se întrebe asupra responsabilităţilor pe care le au şi ei faţă de relele timpului nostru" (⁹⁶) şi pentru a contribui, în consecinţă, la depăşirea lor în ascultarea faţă de splendoarea adevărului mântuitor.