De la Pius al IX-lea la Ioan Paul al II-lea

Încă din anii glorioşi dar plini de suferinţă ai pontificatului Papei pius al IX-lea (1846-1878) documentele pontificale relevau o opoziţie radicală şi malignă între doctrina tradiţională a Bisericii pe de o parte şi rătăcirile sentimentaliste ale comunismului utopic, cât şi atacurile pedante şi veninoase ale comunismului ştiinţific sau marxist.

Această incompatibilitate nu avea cum să nu se intensifice în timpul pontificatelor succesive, cum demonstrează, de exemplu, afirmaţia lapidară a lui Pius al IX-lea din Enciclica “Quadragesimo Anno” din 1931: “Socialismul este fondat pe o concepţie proprie asupra societăţii, ireconciliabilă cu creştinismul adevărat. Socialismul religios, socialismul creştin, sunt termeni care nu pot sta alături: nimeni nu poate fi un bun catolic şi să se declare în acelaşi timp un socialist adevărat” (Acta Apostolicae Sedis, vol. XXIII, p. 216). Şi mai evident încă, faimosul decret din 1949 al Sfintei Congregaţii a Sfântului Oficiu, promulgat din ordinul lui Pius al XII-lea, interzicea tuturor catolicilor, să colaboreze cu catolicismul , în termenii aceluiaşi decret, ajungând până la decizia de pedepsi cu excomunicarea anumite forme de colaboraţionism.

Aceste acte pontificale urmăreau să împiedice migrarea catolicilor în rândurile comuniştilor, dar şi de a evita infiltrarea comuniştilor printre catolici, cu pretextul de a colabora împreună la rezolvarea anumitor probleme socio-economice.

Acest punct era de o importanţă deosebită, pentru că, întinzând o mână catolicilor (“politica mâinii întinse”) în numele acestei colaborări perfide, comuniştii declaraţi şi în special “utilii-idioţi” de orice fel, intreu într-o convieţuire familiară şi asiduă cu catolicii, creând o climă propice pentru a trasforma un număr considerabil de fii ai Bisericii în adepţi ai gândirii şi acţiunii tipic marxistă.