Politica Vaticanului de deschidere spre Est (Ostpolitik)

De la Kremlin până la cel mai neînsemnat cătun, maşina propagandistică a comunismului internaţional şi-a urmărit cu tenacitate scopurile, a căror consecinţă a fost atitudinea de destindere, fie faţă de naţiunile libere din Occident, fie faţă de diferite biserici, în special faţă de Sfânta Biserică Catolică.

De aici s-a născut o nouă atitudine din partea uneia sau alteia dintre părţi cu privire la lumea de dincolo de Cortina de Fier. Această schimbare a devenit deja evidentă în timpul pontificatului succesorului imediat al lui Pius al XII-lea, Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963). Şi această tendinţă de deschidere s-a prelungit până în zilele noastre, culminând cu recenta vizită a lui Gorbaciov la Papa Ioan Paul al II-lea.

În 1969, odată cu inaugurarea politicii de relaxare (Ostpolitik) a Cancelarului german Willy Brandt, această expresie a devenit la modă în mijloacele de comunicare sociale, pentru a ajunge să fie aplicată şi cu privire la politica de deschidere a Vaticanului. În realitate, Vaticanul a precedat din punct de vedere cronologic deschiderea Bonnului.

Desigur, de la Pius al XII-lea la Ioan Paul al II-lea linia politicii de destindere a Vaticanului faţă de lumea comunistă a cunoscut schimbări enorme. Aceasta implică fără îndoială aspecte doctrinale de competenţa Magisterului suprem al Pontifului Roman. Dar materia este prin excelenţă diplomatică şi, prin urmare, poate face obiectul unor aprecieri din cele mai variate din partea credincioşilor.

De aceea, nu avem nici o îndoială când afirmăm că avantajele obţinute de cauza comunistă prin Ostpolitika Vaticanului nu au fost mari, ci de-a dreptul incalculabile. Un exemplu edificator pentru cele întâmplate este chiar Conciliul Vatican II (1962-1965).

Într-adevăr, în atmosfera de început a acestei politici a Vaticanului au fost invitaţi reprezentanţi ai bisericii greco-schismatice („ortodoxe”) ruse pentru a urmări, în calitate de observatori oficiali, lucrările respectivului Conciliu. Ce avantaje trăgea din aceasta Sfântul Scaun? Din câte cunoaştem până în prezent, infime. Dezavantaje? Amintesc doar unul singur.

Sub conducerea la început a lui Ioan al XXII-lea şi apoi a lui Ioan Paul al II-lea, s-a întrunit ceea ce s-a numit, sub aspectul numărului participanţilor, cel mai mare Conciliu Ecumenic din istoria Bisericii. În cadrul lui se dorea tratarea celor mai importante probleme de actualitate care priveau cauza catolică. Dintre acestea nu putea lipsi – în mod hotărât! – atitudinea Bisericii faţă de cel mai mare adversar al său la acea oră. Adversar fundamental opus ca doctrină, atât de puternic, atât de brutal, atât de insidios, încât Biserica nu putea identifica vreun caz similar în istoria ei aproape bimilenară. A discuta despre problemele contemporane ale religiei fără a vorbi despre comunism ar fi fost ca şi cum s-ar reuni astăzi un congres mondial al medicilor să discute despre principalele maladii ale timpului nostru, fără a vorbi despre SIDA...

Şi totuşi, Ostpolitika Vaticanului a acceptat aceasta din partea Kremlinului.

Kremlinul a declarat că, dacă în şedinţele Conciliului, se va dezbate problema comunistă, observatorii bisericii greco-schismatice ruse se vor retrage definitiv. O asemenea ruptură răsunătoare a raporturilor făcea să îngheţe multe suflete sensibile; totul deschidea calea, în acel caz, spre o recrudescenţă barbară a persecuţiilor religioase de după Cortină. De teama unei asemenea rupturi, Conciliul nu a discutat problema SIDEI comuniste!

Mâna întinsă era acoperită de o frumoasă mănuşă: mănuşa de catifea a cordialităţii. Dar mănuşa îmbrăca o mână de fier. Cele mai înalte autorităţi ale Bisericii ştiau foarte bine asta. Dar asta nu i-a împiedicat să-şi continue Ostpolitika, care i-a determinat pe tot mai mulţi catolici să dezvolte faţă de comunism o atitudine interioară echivalentă cu „căderea unor bariere ideologice” şi, în viaţa concretă, să colaboreze tot mai mult cu stânga în ofensiva împotriva capitalismului privat, în favoarea capitalismului de Stat, iluzionându-se că primul se opunea „opţiunii prefenţiale pentru cei săraci”, în timp ce cel de-al doilea părea să aibă diferite afinităţi (şi chiar mai mult de atât) cu această opţiune, atât de aprobată de actualul Pontif. Ce dezminţire sfâşietoare a dat acestor previziuni capitalismul de stat!