“Utilii naivi”: burghezi, oameni politici, oameni ai Bisericii care nu au atacat comunismul, dar au împroşcat un tir neîntrerupt de defăimări la adresa organizaţiilor anticomuniste

“Utilii-naivi” erau cei mai indicaţi să distrugă ideea că pericolul comunist ameninţai să contamineze fiecare ţară în parte. “Utilul-idiot” era de preferinţă un representant al Bisericii cu aparenţe conservatoare, un burghez calm şi lipsit de griji, un om politic aparent preocupat de manevre şi şarlatanerii politice lipsite de ideologie. Şi aşa mai departe.

Nici unul din ei nu vedea în mass-media nici măcar puţinul transmis de aceştia despre dezastrul din sânul regimului comunist, nici înaintarea ofensivei roşii în viaţa internă a ţării. Nu se temeau de o lovitură de stat comunistă, şi cu atât mai puţin de o victorie a comunismului. Trăia liniştit, răspândind în jurul lui nepăsarea.

Toate acestea contribuiau la un climat de neîncredere şi dispreţ la adresa anticomunismului, de aceeaşi amploare şi opus climatului de simpatie şi încredere creat în jurul comunismului de însăşi ingenuitatea lor, atât de rar sinceră.

Comunismul nu a fost niciodată reţinut în a profita de ajutorul fraierilor, despre care Scriptura spune “infinitus est numerus” (Eccl. 1, 15) în omenire în general, şi “quorum parvus est numerus” în rândul Roşilor. De reţinut că de cele mai multe ori, “utilii-idioţi” nu luau iniţiativa de a vorbi împotriva personalităţilor care reprezentau asociaţii anticomuniste, pentru că preferau să-i ignore sistematic.

Cu toate acestea, atunci când, în unele cercuri, cineva relata o întâmplare neplăcută, atribuind-o unui sau altui personaj sau grup anticomunist, “utilul-idiot” era acela care confirma cu cea mai mare preocupare faptul, care se indigna cel mai tare, care cel mai adesea prezenta o situaţie detaliată (verosimilă sau neverosimilă) pentru a “întări”.

Dimpotrivă, dacă în aceleaşi cercuri cineva povestea ceva care discredita vreun personaj sau asociaţie comunistă, “utilul-idiot”, folosind sistematic analiza binevoitoare, bazată pe îndoială, se găsea imediat să peroreze, găsind circumstanţe atenuante în favoarea nevinovăţiei celui incriminat, se întrista că investigaţiile excesive ale poliţiei ar fi urmat să tulbure liniştea familiei persoanei în cauză, etc. În toate acestea s-ar putea afla o doză de echitate şi de bun simţ, dar, mai ales, de perfidă şi ipocrită parţialitate în favoarea comunistului. Acest lucru este evident când ne gândim că toţi aceşti ”utili-idioţi” păstrau această atitudine mieroasă numai în favoarea unor personalităţi sau grupuri de stânga, dar niciodată în favoarea personalităţilor de dreapta.

În tot acest comportament, “utilul idiot“, abil, nu pronunţa nici un cuvânt în favoarea comunismului, căci dacă ar fi elogiat prin ceva comunismul, ar fi trezit bănuieli, ar fi încetat să mai pară ingenuu şi, prin urmare, să fie util.