Art.
II
Despre mănăstiri
Can. 433 - § 1. Se numeşte
mănăstire o casă călugărească în care
membrii tind spre perfecţiunea evanghelică respectând regulile
şi tradiţiile vieţii monastice.
§ 2. Mănăstirea
sui iuris este cea care nu depinde de o altă mănăstire şi
se conduce după propriul tipic aprobat de autoritatea competentă.
Can.
434 - (589) O mănăstire este de drept pontifical
dacă este întemeiată de Scaunul Apostolic sau a fost
recunoscută ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept
patriarhal dacă este stavropighie; este de drept eparhial dacă este
întemeiată de Episcop şi nu a obţinut decretul de
recunoaştere din partea Scaunului Apostolic.
1°
Despre înfiinţarea şi desfiinţarea mănăstirilor
Can. 435 - § 1. Episcopul eparhial
este cel care înfiinţează o mănăstire sui iuris
după consultarea Patriarhului, în limitele teritoriului Bisericii
patriarhale sau, în celelalte cazuri, după consultarea Scaunului
Apostolic.
§ 2.
Înfiinţarea mănăstirii stavropighie este rezervată
Patriarhului.
Can.
436 - § 1. Orice mănăstire sui iuris poate avea
mănăstiri dependente, dintre care unele sunt filiale dacă, prin
însuşi actul de întemeiere sau prin decretul dat după
tipic, pot aspira la condiţia de mănăstire sui iuris; altele
în schimb sunt auxiliare.
§ 2. Pentru
înfiinţarea validă a unei mănăstiri dependente se
cere consimţământul scris al autorităţii căreia
îi este supusă mănăstirea sui iuris şi al Episcopului
eparhial al locului în care această mănăstire se
întemeiază.
Can.
437 - § 1. (cf 611) Licenţa pentru
înfiinţarea unei mănăstiri, chiar dependentă, atrage
după sine dreptul de a avea o biserică şi de a
săvârşi slujirile sacre, precum şi de a exercita opere de
pietate, care, conform normei tipicului, sunt proprii mănăstirii,
rămânând neschimbate clauzele legitim anexate.
§ 2. Pentru a construi
şi deschide o şcoală, o casă de oaspeţi sau o
altă casă separată de mănăstire, se cere pentru
fiecare mănăstire consimţământul scris al Episcopului
eparhial.
§ 3. (612) Pentru ca
mănăstirea să fie transformată pentru alte
întrebuinţări, se cer aceleaşi formalităţi ca
şi pentru înfiinţarea ei, exceptând cazul în care
transformarea se referă numai la conducerea interioară şi la
disciplina călugărească.
Can.
438 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii pe
care o conduce, patriarhul are dreptul, din motive grave, să
desfiinţeze o mănăstire sui iuris sau filiala de drept eparhial
ori stavropighie, cu consimţământul Sinodului permanent şi
la cererea sau, după consultarea Episcopului eparhial, dacă
mănăstirea este de drept eparhial, şi după consultarea
Superiorului mănăstirii sau a Preşedintelui confederaţiei, dacă
mănăstirea este confederată, rămânând
neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman.
§ 2. Celelalte
mănăstiri sui iuris sau filiale pot fi suprimate numai de Scaunul
Apostolic.
§ 3. Mănăstirea
auxiliară poate fi desfiinţată printr-un decret dat de
Superiorul mănăstirii de care depinde, conform normei tipicului
şi cu consimţământul Episcopului eparhial.
§ 4. Bunurile
mănăstirii sui iuris desfiinţate trec la confederaţie,
dacă a fost confederată; altfel trec la eparhie sau, dacă a fost
stavropighie, la Biserica patriarhală; în schimb bunurile
mănăstirii dependente desfiinţate trec la mănăstirea
sui iuris; decizia privitoare însă la bunurile mănăstirii
de drept pontifical desfiinţate este rezervată Scaunului Apostolic
ţinându-se seama în orice caz de voinţa donatorilor.
Can.
439 - § 1. Mai multe mănăstiri sui iuris din
aceeaşi eparhie supuse Episcopului eparhial, pot constitui o
confederaţie cu consimţământul scris al aceluiaşi
Episcop eparhial care aprobă statutele confederaţiei.
§ 2. Confederaţia
între mai multe mănăstiri sui iuris ale diferitelor eparhii sau
stavropighii situate în limitele teritoriului unei Biserici patriarhale,
poate fi constituită după ce au fost consultaţi Episcopii
eparhiali care sunt interesaţi şi cu consimţământul Patriarhului,
căruia îi este rezervat şi dreptul de a aproba statutele
confederaţiei.
§ 3. În celelalte
cazuri, pentru constituirea unei confederaţii, se va recurge la Scaunul
Apostolic.
Can.
440 - § 1. Agregarea unei mănăstiri sui iuris
care nu este confederată şi separarea uneia confederate de
confederaţie este rezervată aceleaşi autorităţi de
care aminteşte can. 439.
§ 2. Confederaţia,
însă, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, nu poate
fi desfiinţată decât de Patriarh cu
consimţământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale,
după consultarea Episcopilor eparhiali interesaţi şi a
Preşedintelui confederaţiei, rămânând neschimbat
recursul suspensiv la Pontiful Roman; desfiinţarea celorlalte
confederaţii este rezervată Scaunului Apostolic.
§ 3. Hotărârea
referitoare la bunurile ce aparţin aceleiaşi confederaţii
desfiinţate este rezervată autorităţii care a
desfiinţat confederaţia, rămânând neschimbată
voinţa donatorilor; în acest caz Patriarhul are nevoie de
consimţământul Sinodului permanent.
2°
Despre Superiorii mănăstirilor, Sinaxe şi economi
Can. 441 - § 1. (596 § 1) În
mănăstiri, Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este
determinată de dreptul comun şi de tipic.
§ 2. În
mănăstirile sui iuris, Superiorii au puterea de conducere ori de
câte ori li s-a acordat în mod expres de drept sau de autoritatea
cărora îi sunt supuşi, rămânând neschimbat
can. 979.
§ 3. Puterea
Preşedintelui confederaţiei monastice, pe lângă cele
stabilite de dreptul comun, va fi determinată în statutele
aceleiaşi confederaţii.
Can.
442 - Rămânând neschimbat tipicul
mănăstirii sui iuris care poate pretinde mai mult, pentru ca cineva
să fie apt să-şi asume funcţia de Superior al unei
mănăstiri sui iuris se cere să fi depus profesiunea
perpetuă, să aibă cel puţin zece ani de la profesiune
şi să fi împlinit patruzeci de ani.
Can.
443 - § 1. (cf 625) Superiorul mănăstirii sui
iuris este ales în Sinaxă, întrunită conform normelor
tipicului şi respectându-se cann. 947-960, rămânând
neschimbat dreptul Episcopului eparhial de a prezida personal sau prin
altcineva Sinaxa de alegere.
§ 2. În alegerea
Superiorului unei mănăstiri sui iuris confederate, prezidează
Sinaxa de alegere, personal sau prin altcineva, Preşedintele aceleaşi
confederaţii.
Can.
444 - § 1. (cf 624 § 1) Funcţia de superior al unei
mănăstiri sui iuris se atribuie pe timp nedeterminat, dacă
tipicul nu prevede altfel.
§ 2. Dacă tipicul nu
prescrie altfel, Superiorii mănăstirilor dependente sunt
constituiţi, pe timp determinat în acelaşi tipic, de către
Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul
consiliului său, dacă mănăstirea este filială, iar
dacă mănăstirea este auxiliară cu consultarea
aceluiaşi consiliu.
§ 3. Superiorii care au
împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sau care
din cauza sănătăţii precare ori dintr-un alt motiv grav au
devenit mai puţin apţi pentru a-şi îndeplini funcţia,
îşi vor prezenta Sinaxei renunţarea la funcţie
[Sinaxă căreia îi revine să o accepte].
Can.
445 - (626) Membrii Sinaxei de alegere vor face tot
posibilul pentru a-i alege pe cei pe care, în Domnul, îi recunosc
într-adevăr demni şi potriviţi în funcţia de
Superior, şi se vor abţine de la orice abuz şi mai ales de la
a-şi procura voturi atât pentru sine cât şi pentru
alţii.
Can.
446 - (629) Superiorul va locui în
mănăstirea proprie şi nu o va părăsi decât
conform normei tipicului.
Can.
447 - § 1. (cf 636) Pentru administrarea bunurilor
temporare, în mănăstire va exista un econom, care
îşi va îndeplini funcţia sub conducerea Superiorului.
§ 2. Superiorul
mănăstirii sui iuris nu va exercita în acelaşi timp
şi funcţia de econom al aceleiaşi mănăstiri;
însă funcţia de econom, într-o mănăstire
dependentă, deşi e mai bine să fie distinctă de
funcţia de Superior, totuşi poate fi compatibilă cu aceasta,
dacă necesitatea o cere.
§ 3. Economul este numit
de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu
consimţământul consiliului său, dacă tipicul nu
dispune altfel.
3°
Despre admiterea în mănăstirea sui iuris şi despre
noviciat
Can. 448 - Pentru ca cineva să
fie admis într-o mănăstire sui iuris se cere să fie
mişcat de intenţie dreaptă (cf 597 § 1), să fie capabil
să conducă viaţa monastică şi să nu
deţină vreun impediment stabilit de drept.
Can.
449 - (cf 597 § 2) Înainte de a fi admis la
noviciat, candidatul trebuie să petreacă în mănăstire
un timp determinat de tipic, sub grija specială a unui membru experimentat.
Can.
450 - (cf 643 § 1) Rămânând neschimbate
prescrierile tipicului care pretind şi altele, nu pot fi admişi
în mod valid la noviciat:
1° acatolicii;
2° cei care au fost
pedepsiţi cu pedeapsă canonică, cu excepţia pedepselor din
can. 1426, § 1;
3° cei care sunt
ameninţaţi de o gravă pedeapsă în urma unui delict,
de care sunt acuzaţi în mod legitim;
4° cei care nu au
împlinit încă vârsta de optsprezece ani, exceptând
cazul în care este vorba de o mănăstire în care se face
profesiunea temporară, caz în care este suficientă vârsta
de şaptesprezece ani;
5° cei care intră
în mănăstire introduşi prin violenţă, frică
gravă sau înşelăciune, sau cei pe care Superiorul îi
primeşte, indus în acelaşi fel;
6° soţii, pe
perioada căsătoriei;
7° cei legaţi de
legătura profesiunii călugăreşti sau de altă
legătură sacră într-un institut de viaţă
consacrată, exceptând cazul în care este vorba de o trecere
legitimă.
Can.
451 - Nimeni nu poate fi admis în mod licit la
noviciatul unei mănăstiri al unei alte Biserici sui iuris
fără permisiunea Scaunului Apostolic, decât dacă este
vorba de un candidat care a fost destinat unei mănăstiri dependente,
despre care vorbeşte can. 432, al propriei Biserici.
Can.
452 - § 1. (cf 644) Clericii înscrişi
într-o eparhie nu pot fi admişi în mod licit la noviciat
decât după consultarea Episcopului eparhial propriu; nici nu pot fi
admişi în mod licit dacă Episcopul eparhial se opune pentru
că părăsirea [eparhiei] provoacă o daună gravă
sufletelor, care altfel nu poate fi nicicum evitată, sau dacă este
vorba de cei care, fiind destinaţi hirotonirilor sacre în
mănăstire, deţin vreun impediment stabilit de drept.
§ 2. Tot astfel, nu pot
fi admişi în mănăstire în mod licit
părinţii a căror operă este necesară pentru
întreţinerea şi educaţia fiilor, sau fiii care trebuie
să vină în ajutorul tatălui sau al mamei, al bunicului sau
al bunicii, aflaţi în mare nevoie, exceptând cazul în
care mănăstirea a prevăzut altfel cu privire la acest lucru.
Can.
453 - § 1. (<> 641) Superiorul mănăstirii
sui iuris este cel care va admite la noviciat, după ce a consultat
consiliul său.
§ 2. Superiorul
însuşi trebuie să constate, utilizând mijloace potrivite,
aptitudinea şi deplina libertate a candidatului în alegerea
stării monastice.
§ 3. (cf 645 § 3)
Referitor la documentele pe care candidaţii le vor prezenta sau la
diferitele mărturii [certificate] ce vor fi adunate privitor la buna
conduită şi la aptitudinile lui, se vor observa prescrierile
tipicului.
Can.
454 - În tipic vor fi precizate nomele referitoare
la zestre, dacă e cerută, pe care candidaţii o vor pune la
dispoziţie şi va fi administrată sub supravegherea specială
Ierarhului locului, precum şi cele referitoare la restituirea
integrală a zestrei, fără câştigurile realizate deja
din aceasta, celui care, din orice motiv, părăseşte
mănăstirea.
Can.
455 - Noviciatul începe prin îmbrăcarea
hainei monastice sau printr-un alt mod prescris de tipic.
Can.
456 - § 1. Mănăstirea sui iuris poate avea
propriii novici, care sunt iniţiaţi în viaţa
călugărească în aceeaşi mănăstire, sub
conducerea unui membru potrivit.
§ 2. (cf 647 § 2)
Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie făcut chiar în aceeaşi
mănăstire sui iuris sau, la decizia Superiorului, după
consultarea consiliul său, în altă mănăstire sui
iuris a aceleiaşi confederaţii.
Can.
457 - § 1. (cf 648 § 1) Noviciatul, pentru a fi valid,
trebuie să se facă pe un timp de trei ani integrali şi
neîntrerupţi; în mănăstirile în care
însă profesiunea temporară premerge profesiunii perpetue, este
suficient un an de noviciat.
§ 2. (649 § 1) În
fiecare an de noviciat, o absenţă mai scurtă de trei luni, fie
continuă, fie întreruptă, nu afectează validitatea,
însă timpul lipsit, dacă depăşeşte 15 zile,
trebuie suplinit.
§ 3. (<> 648 § 3)
Noviciatul nu se va extinde peste trei ani, rămânând
neschimbat can. 461, § 2.
Can.
458 - § 1. (<> 648 § 3) La formarea novicilor se va
numi ca magistru, conform normei tipicului, un membru care se distinge prin
prudenţă, caritate, pietate, ştiinţă şi
respectarea vieţii monastice şi are cel puţin zece ani de
profesiune.
§ 2. Drepturile şi
obligaţiile acestui magistru, mai ales în ceea ce priveşte
modul de formare a novicilor şi a relaţiilor cu Sinaxa şi cu
Superiorul mănăstirii, vor fi determinate în tipic.
Can.
459 - § 1. În timpul noviciatului incumbă
fără întrerupere ca, sub conducerea magistrului, novicele
să fie format prin studierea tipicului, prin meditaţii pioase şi
rugăciune stăruitoare, însuşindu-şi în mod
temeinic ceea ce ţine de voturi şi de virtuţi, prin
exerciţii potrivite pentru extirparea viciilor, pentru stăpânirea
pornirilor naturale şi pentru dobândirea virtuţilor.
§ 2. În timpul
noviciatului, novicii nu vor fi destinaţi operelor din afara
mănăstirii (cf 652 § 5), şi nici nu vor lipsi de la opera
căreia s-au dedicat datorită studiului literaturii, ştiinţelor
sau artelor.
Can.
460 - Novicele nu poate renunţa în mod valid,
în nici un fel, la bunurile sale, nici nu le poate supune
obligaţiilor [=ipotecă], rămânând neschimbat can.
467, § 1.
Can.
461 - § 1. (653 § 1) Novicele poate părăsi
în mod liber mănăstirea sui iuris, sau poate fi demis de
către Superior sau de către Sinaxă dintr-o cauză
justă, conform tipicului.
§ 2. Terminat noviciatul,
dacă e judecat ca fiind apt, novicele va fi admis la profesiune, altfel va
fi demis; dacă însă există dubiul privitor la aptitudinea
lui, timpul noviciatului poate fi prelungit, conform normei tipicului,
însă nu mai mult de un an.
4°
Despre consacrarea sau profesiunea monastică
Can.
462 - § 1. (cf 654) Starea monastică este
asumată definitiv prin profesiunea perpetuă, în care sunt
cuprinse cele trei voturi perpetue: al ascultării, al castităţii
şi al sărăciei.
§ 2. În emiterea
profesiunii se vor respecta prescrierile tipicului şi ale
cărţilor liturgice.
Can.
463 - În ceea ce priveşte diferitele grade ale
profesiunii monastice, se va respecta tipicul mănăstirii,
rămânând neschimbată valoarea juridică a
profesiunii, conform dreptului comun.
Can.
464 - (656) Pentru validitatea profesiunii monastice
perpetue se cere ca:
1° noviciatul să fi
fost îndeplinit în mod valid;
2° novicele să fie
admis la profesiune de către Superiorul propriu al mănăstirii
sui iuris, cu consimţământul consiliului său, şi
profesiunea să fie primită de către acelaşi Superior,
personal sau prin altcineva;
3° profesiunea să nu
fie exprimată şi nici emisă sau primită prin
forţă, frică gravă sau înşelăciune;
4° să fie
îndeplinite cele cerute de tipic, pentru validitatea profesiunii.
Can.
465 - Cele prescrise de dreptul comun cu privire la
profesiunea temporară, sunt valabile şi pentru mănăstirile
în care, conform tipicului, această profesiune precede profesiunea
perpetuă.
Can.
466 - Profesiunea monastică perpetuă duce la
invaliditatea actelor contrare voturilor, dacă actele pot fi anulate.
Can.
467 - § 1. (cf 668 § 4) Candidatul la profesiunea
monastică perpetuă trebuie în termen de şaizeci de zile
înaintea profesiunii să renunţe la toate bunurile pe care le
are în acel moment, în favoarea cui doreşte, cu condiţia
că va urma profesiunea; renunţarea făcută înaintea
acestui termen este nulă prin dreptul însuşi.
§ 2. După emiterea
profesiunii, se va face imediat tot ceea ce este necesar pentru ca
renunţarea să aibă efect şi pentru dreptul civil.
Can.
468 - § 1. (cf 668 § 5) Orice bun temporar primit care-i
parvine sub orice titlu membrului, după profesiunea perpetuă, este
dobândit de mănăstire.
§ 2. (639 § 1 e 3)
Referitor la datoriile şi obligaţiile pe care le-a contractat un
membru după profesiunea perpetuă, cu permisiunea Superiorului, va
trebui să răspundă mănăstirea; însă
dacă a contractat datorii fără permisiunea Superiorului, trebuie
să răspundă membrul însuşi.
§ 3. Rămâne
totuşi stabilit ca, împotriva celui ce a obţinut ceva, în
urma contractului, să se poată oricând intenta acţiune.
Can.
469 - (cf 266 § 2) Odată emisă profesiunea
perpetuă, membrul îşi pierde prin dreptul însuşi
orice funcţie, dacă are vreuna, precum şi propria eparhie,
şi pe lângă aceasta este ataşat mănăstirii cu
drepturi depline.
Can.
470 - Documentul de emitere a profesiunii perpetue, semnat
de membrul însuşi şi de către cel care a primit
profesiunea, chiar şi prin delegaţie, va fi păstrat în
arhiva mănăstirii; Superiorul propriei mănăstiri sui iuris
trebuie să-l înştiinţeze despre aceasta cât mai
repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului.
5°
Despre formarea membrilor şi despre disciplina monastică
Can.
471 - § 1. (cf 659 § 1) Modalitatea formării
membrilor va fi determinată în tipic astfel încât
aceştia să fie stimulaţi mereu să ajungă cât mai
deplin la sfinţenia vieţii şi să-şi
desăvârşească înzestrările naturale prin
studierea doctrinei sfinte şi prin dobândirea culturii umaniste
după nevoile timpurilor şi astfel să devină mai apţi
pentru practicarea artelor şi a operelor asumate legitim de către
mănăstire.
§ 2. (cf 659 § 2)
Formarea monahilor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre trebuie, pe
lângă acestea, să fie făcută conform planului de
formare al clericilor, despre care vorbeşte can. 330, în
aceeaşi mănăstire, dacă aceasta are un sediu de studii
conform normei can. 340 § 1, ori în alt seminar sau institut de studii
superioare aprobat de către autoritatea bisericească, sub conducerea
unui îndrumător experimentat.
Can.
472 - (cf 1019 § 1) Superiorul mănăstirii sui
iuris poate da membrilor săi cu voturi perpetue, conform normei tipicului,
scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise
Episcopului eparhial al locului unde este situată mănăstirea,
chiar şi dacă este dependentă, sau dacă este vorba de o
mănăstire stavropighie, Episcopului desemnat de către Patriarh.
Can.
473 - § 1. (cf 663) În fiecare mănăstire
se vor celebra zilnic laudele divine, conform tipicului şi obiceiului
legitim; de asemenea se va celebra în fiecare zi Divina Liturghie, cu
excepţia zilelor excluse de către prescrierile cărţilor
liturgice.
§ 2. Superiorii
mănăstirilor se vor îngriji ca toţi membrii, conform
normei tipicului:
1° să participe
zilnic la laudele divine şi la Divina Liturghie ori de câte ori se
celebrează, dacă nu sunt împiedicaţi în mod legitim;
le incumbă îndeletnicirea cu contemplarea realităţilor
divine şi dedicarea cu sârguinţă la alte exerciţii de
pietate;
2° să poată
avea acces liber şi frecvent la părinţii spirituali şi la
confesori;
3° (663 § 5) în
fiecare an să dedice câteva zile retragerii spirituale.
Can.
474 - § 1. (664) Membrii mănăstirilor vor primi
des, conform normei tipicului, sacramentul penitenţei.
§ 2. (cf 630 § 1)
Rămânând neschimbat tipicul care îndeamnă ca
mărturisirea să fie făcută la anumiţi confesori,
toţi membrii mănăstirii pot primi sacramentul penitenţei de
la oricare sacerdot înzestrat cu facultatea de a administra acest
sacrament, rămânând neschimbată disciplina
monastică.
Can.
475 - § 1. (cf 630 § 3 e 969 § 2) În fiecare
mănăstire, în funcţie de numărul membrilor, vor fi
desemnaţi de către însuşi Superiorul mănăstirii
mai mulţi părinţi spirituali şi confesori, dacă este
vorba despre preoţi-monahi ai aceleiaşi mănăstiri,
înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul
penitenţei; altfel [vor fi desemnaţi] de către Ierarhul locului
după ce l-a audiat pe Superiorul mănăstirii sui iuris, care
în prealabil trebuie să se consulte cu comunitatea interesată.
§ 2. (cf 567) Pentru
mănăstirile în care nu există preoţi-monahi, Ierarhul
locului va desemna în acelaşi fel un sacerdot care va celebra
în mod regulat Divina Liturghie în mănăstire şi va
predica cuvântul lui Dumnezeu, rămânând neschimbat can.
612, § 2.
Can.
476 - (669) Membrii mănăstirii, atât
în mănăstire cât şi în afara ei, vor purta
haina monastică prescrisă de propriul tipic.
Can.
477 - § 1. (667) În mănăstire se va
respecta clauzura în modul prescris de tipic, rămânând
neschimbat dreptul Superiorului de a admite, sub formă de act şi
dintr-o cauză gravă, în părţile supuse clauzurii
persoane de alt sex, în afară de cele care pot intra în
clauzură, conform tipicului.
§ 2. Părţile
mănăstirii ce sunt supuse clauzurii vor fi indicate în mod
vizibil.
§ 3. Superiorul
mănăstirii sui iuris este cel care prescrie cu grijă limitele
clauzurii sau schimbării acesteia pentru o cauză justă, cu
consimţământul consiliului său şi după
înştiinţarea făcută Episcopului eparhial.
Can.
478 - (665 § 1) Superiorul mănăstirii poate
permite membrilor să petreacă în afara mănăstirii un
timp determinat de tipic; pentru absenţa ce depăşeşte un
an, dacă nu intervine din cauza studiilor sau a bolii, se cere permisiunea
autorităţii căreia îi este supusă
mănăstirea.
Can.
479 - (cf 778) Dacă, după judecata Ierarhului
locului, pentru formarea catehetică a poporului este necesar ajutorul
mănăstirilor, toţi Superiorii solicitaţi de acelaşi
Ierarh trebuie să îl dea poporului, personal sau prin altcineva,
în propriile biserici.
Can.
480 - (<> 520 § 1) În biserica unei
mănăstiri nu poate fi întemeiată o parohie, iar monahii nu
pot fi numiţi parohi, fără consimţământul
Patriarhului în limitele teritoriului Bisericii pe care o conduc, sau al
Scaunului Apostolic în celelalte cazuri.
6°
Despre pustnici
Can.
481 - (cf 603) Pustnicul este un membru al unei
mănăstiri sui iuris care se dedică în întregime
contemplării celor cereşti şi se separă total de oameni
şi de lume.
Can.
482 - Pentru a începe în mod legitim
viaţa de pustnic, se cere ca membrul să fi obţinut permisiunea
din partea Superiorului mănăstirii sui iuris căreia îi
aparţine, cu consimţământul consiliului său, şi
să-şi fi petrecut viaţa în mănăstire cel
puţin şase ani, socotiţi din la ziua profesiunii perpetue.
Can.
483 - Locul în care trăieşte pustnicul va
fi desemnat de către Superiorul mănăstirii şi va fi separat
în mod special de lume şi de celelalte părţi ale
mănăstirii; dacă însă locul este în afara
incintei mănăstirii, se cere şi consimţământul
scris al Episcopului eparhial.
Can.
484 - Pustnicul depinde de Superiorul mănăstirii
şi este obligat de canoanele referitoare la călugări şi de
tipicul mănăstirii, ori de câte ori acestea se pot
împăca cu viaţa de pustnic.
Can.
485 - Superiorul mănăstirii sui iuris, cu
consimţământul consiliului său, poate pune capăt
vieţii de pustnic, pentru un motiv just, chiar contra voinţei pustnicului.
7°
Despre mănăstirea stavropighie
Can.
486 - § 1. Patriarhul, după consultarea Episcopului
eparhial şi cu consimţământul Sinodului permanent, pentru
un motiv grav, poate acorda starea de mănăstire stavropighie, prin
însuşi actul înfiinţării, unei mănăstiri
sui iuris.
§ 2. Mănăstirea
stavropighie este supusă imediat Patriarhului astfel încât
numai acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii cu ale Episcopul
eparhial faţă de mănăstire, în privinţa
membrilor înscrişi în aceeaşi şi în
privinţa persoanelor care trăiesc zi şi noapte în
mănăstire; celelalte persoane ataşate însă
mănăstirii sunt supuse imediat şi exclusiv Patriarhului numai
în ceea ce priveşte funcţia sau sarcina lor.
8°
Despre trecerea la o altă mănăstire
Can.
487 - § 1. (cf 684-685) Un membru nu poate trece de la o
mănăstire sui iuris la alta ce aparţine aceleiaşi
confederaţii fără consimţământul scris al
Preşedintelui confederaţiei.
§ 2. Pentru a trece de la
o mănăstire ce nu e confederată la o altă
mănăstire supusă aceleiaşi autorităţi se cere
consimţământul aceleiaşi autorităţi; dacă
însă mănăstirea la care se trece este supusă altei
autorităţi, se cere şi consimţământul acelei
autorităţi.
§ 3. Patriarhul,
Episcopul eparhial şi Preşedintele confederaţiei nu pot da acest
consimţământ decât după consultarea Superiorului
mănăstirii sui iuris de la care se face trecerea.
§ 4. Pentru validitatea
trecerii la o mănăstire ce aparţine altei Biserici sui iuris se
mai cere şi consimţământul Scaunului Apostolic.
§ 5. Trecerea se face
prin admiterea de către Superiorul noii mănăstiri sui iuris,
acordată cu consimţământul Sinaxei.
Can.
488 - § 1. Cel care trece la altă mănăstire
sui iuris ce aparţine aceleaşi confederaţii nici nu va mai face
noviciatul şi nici nu va emite o nouă profesiune, şi din ziua
trecerii îşi pierde drepturile şi este dezlegat de
obligaţiile faţă de mănăstirea anterioară,
îşi însuşeşte drepturile şi obligaţiile
celeilalte şi, dacă este cleric, va fi înscris în aceasta
ca şi cleric.
§ 2. Cel care trece de la
o mănăstire sui iuris la o altă mănăstire sui iuris,
care nu aparţine nici unei confederaţii sau face parte dintr-una
diferită, va respecta prescrierile tipicului mănăstirii la care
se face trecerea, în ceea ce priveşte obligaţia de a face
noviciatul şi de a emite profesiunea; dacă însă în
tipic nu se prevede acest lucru, nu va face noviciatul şi nici nu va emite
o nouă profesiune, ci efectul trecerii are loc din ziua în care s-a
făcut trecerea, exceptând cazul în care Superiorul
mănăstirii îi pretinde să petreacă în
mănăstire câtva timp, nu mai mult de un an, ca experiment;
după trecerea timpului de experimentare, ori va fi înscris în
mod stabil în noua mănăstire de către Superior, cu
consimţământul consiliului său sau a Sinaxei, conform
normei tipicului, ori se va reîntoarce la mănăstirea
precedentă.
§ 3. Dacă trecerea
se face de la o mănăstire sui iuris la un ordin sau la o
congregaţie, se vor respecta, cu referinţele de rigoare, cann. 544
şi 545.
§ 4. Mănăstirea
sui iuris pe care o părăseşte un membru, păstrează
bunurile care din cauza membrului însuşi au fost
câştigate; în ceea ce priveşte zestrea, aceasta se
cuvine, din ziua trecerii, fără fructele deja maturate,
mănăstirii la care s-a făcut trecerea.
9°
Despre exclaustrare şi despre părăsirea mănăstirii
Can.
489 - § 1. (cf 686 § 1) Indultul de exclaustrare dintr-o
mănăstire sui iuris nu poate fi acordat unui membru cu voturi
perpetue, la cererea aceluiaşi membru, decât de autoritatea
căreia îi este supusă mănăstirea, după ce l-a
audiat pe Superiorul mănăstirii sui iuris împreună cu
consiliul său.
§ 2. Episcopul eparhial
nu poate acorda acest indult decât pentru trei ani.
Can.
490 - (686 § 3) La cererea Superiorului
mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului
său, exclaustrarea poate fi impusă de către autoritatea
căreia îi este supusă mănăstirea, din motive grave,
respectând echitatea şi caritatea.
Can.
491 - (687) Membrul exclaustrat rămâne legat
voturilor şi este ţinut de celelalte obligaţii ale profesiunii
monastice care sunt compatibile cu starea sa; trebuie să depună haina
monastică; pe timpul exclaustrării este lipsit de voce activă
şi pasivă; în locul Superiorului propriei mănăstiri,
este supus, şi în virtutea votului ascultării, Episcopului
eparhial al locului în care locuieşte.
Can.
492 - § 1. (691) Membrul cu voturi perpetue nu va cere
indultul de a părăsi mănăstirea şi de a reveni la
viaţa lumească decât din motive foarte grave,
cântărite cu atenţie în faţa Domnului; cererea o va
înainta Superiorului mănăstirii sui iuris care,
împreună cu votul său şi al consiliului său, le va
trimite Scaunului Apostolic.
§ 2. Acest indult este
rezervat Scaunului Apostolic.
Can.
493 - § 1. (692) Indultul de a părăsi
mănăstirea şi de a reveni la viaţa lumească,
acordată în mod legitim şi comunicată membrului, dacă
actul prin care i s-a adus la cunoştinţă nu a fost respins de către
membrul însuşi, prin dreptul însuşi aceasta atrage
după sine dispensa de la voturi şi de la toate obligaţiile
izvorâte din profesiune, nu însă şi de cele anexate
sacrei hirotoniri, dacă membrul este constituit în hirotonirea
sacră.
§ 2. (<> 690)
Dacă membrul care a părăsit mănăstirea şi a
revenit la viaţa lumească este primit din nou în
mănăstire, reîncepe noviciatul şi profesiunea, ca şi
când nu ar fi fost încorporat niciodată în viaţa
călugărească.
Can.
494 - § 1. (<> 693) Monahul cu voturi perpetue
şi constituit în hirotonirea sacră, dacă a obţinut
indultul de a părăsi mănăstirea şi de a reveni la
viaţa lumească, nu poate exercita sacra hirotonire până
când nu găseşte un Episcop eparhial binevoitor care să-l
primească.
§ 2. Episcopul eparhial
îl poate primi fie fără nici o condiţie, fie ca experiment
pentru cinci ani; în primul caz monahul este înscris în
eparhie prin dreptul însuşi, iar în celălalt caz
după expirarea celor cinci ani, dacă nu cumva a fost demis în
mod expres înaintea acestui termen.
Can.
495 - (cf 665 § 2) Membrul care, după emiterea
profesiunii lipseşte ilegitim din mănăstire, trebuie să se
reîntoarcă la mănăstire fără
întârziere; Superiorii trebuie să-l cerceteze cu grijă
şi, dacă revine mişcat de o adevărată
penitenţă, să-l primească; altfel, conform normei
dreptului, îl vor pedepsi sau chiar îl vor demite.
Can.
496 - § 1. (cf 688 § 2) Cel care în timpul
profesiunii temporare, având motive grave, vrea să
părăsească mănăstirea şi să revină la
viaţa lumească, va înainta cererea către Superiorul
mănăstirii sui iuris.
§ 2. Superiorul va
trimite această cerere, împreună cu votul său şi al
consiliului său, Episcopului eparhial care este, chiar dacă e vorba
de o mănăstire de drept pontifical, cel care va acorda indultul de a
părăsi mănăstirea şi de a reveni la viaţa
lumească, exceptând cazul în care dreptul particular
rezervă aceasta Patriarhului pentru mănăstirile situate în
limitele teritoriului Bisericii patriarhale.
10°
Despre demiterea monahilor
Can.
497 - § 1. (694 § 1) Prin dreptul însuşi se
consideră demis din mănăstire membrul care:
1° a abandonat în
mod public credinţa catolică;
2° a celebrat
căsătoria sau a încercat aceasta, chiar şi numai la starea
civilă.
§ 2. În aceste
cazuri Superiorul mănăstirii sui iuris, după consultarea
consiliului său, fără întârziere, după ce a
adunat dovezi, va emite o declaraţie asupra faptului, pentru ca demiterea
să fie constatată în mod juridic, şi va
înştiinţa cât mai repede, despre aceasta, autoritatea
căreia mănăstirea îi este imediat supusă.
Can.
498 - § 1. (703) Membrul care este cauza fie a unui
iminent şi foarte grav scandal extern, fie a unei daune aduse
mănăstirii, poate fi dat afară imediat de către Superiorul
mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului
său, depunând imediat haina monastică.
§ 2. Superiorul
mănăstirii sui iuris, dacă e cazul, se va îngriji să
fie promovat procesul de demitere conform normei dreptului, sau va
înainta cazul autorităţii căreia îi este supusă
mănăstirea.
§ 3. Membrului dat
afară din mănăstire, dacă este constituit în
hirotonirea sacră, i se interzice exercitarea hirotonirii sacre,
exceptând cazul în care autoritatea căreia îi este
supusă mănăstirea hotărăşte altfel.
Can.
499 - (cf 688 § 2) În timpul profesiunii temporare,
membrul poate fi demis de către Superiorul mănăstirii sui iuris,
cu consimţământul consiliului său, conform can. 552 §§ 2
şi 3, însă pentru ca demiterea să fie validă, trebuie
să fie confirmată de către Episcopul eparhial sau, dacă
dreptul particular prescrie astfel pentru mănăstirile situate
în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, de către Patriarh.
Can.
500 - § 1. (cf 699 § 1) Pentru demiterea unui membru cu
voturi perpetue, rămânând neschimbat can. 497, este competent
Preşedintele confederaţiei monastice sau Superiorul
mănăstirii sui iuris ce nu e confederată, având şi
unul şi altul consimţământul propriului consiliu, care,
în acest caz, pentru validitate, trebuie să fie compus,
împreună cu Superiorul, din cel puţin cinci membri, astfel
încât, dacă lipsesc sau sunt absenţi consilierii
ordinari, să fie chemaţi alţii, conform normei tipicului sau
statutelor confederaţiei; votarea însă trebuie să fie
secretă.
§ 2. (cf 697 2°) Pentru a
hotărî validitatea demiterii, pe lângă alte condiţii
stabilite eventual în tipic, se cere ca:
1° cauzele demiterii
să fie grave, culpabile şi dovedite juridic, însoţite de
lipsa îndreptării;
2° demiterea să fie
precedată de două avertismente, cu o ameninţare formală de
demitere, care însă au rămas fără rezultat,
exceptând cazul în care natura cauzei demiterii exclude aceasta;
3° cauzele demiterii vor
fi comunicate în scris membrului, dându-i-se după fiecare
avertisment, deplina posibilitate de a se apăra;
4° să fi trecut
timpul util, stabilit de tipic, după ultimul avertisment.
§ 3. Răspunsurile
membrului date în scris vor fi anexate la actele care se
înaintează celor amintiţi în § 1.
§ 4. (cf 700) Decretul de
demitere nu poate fi trimis spre executare decât dacă este aprobat
de către autoritatea căreia îi este supusă
mănăstirea.
Can.
501 - § 1. (cf 700) Decretul de demitere trebuie notificat
cât mai repede membrului interesat.
§ 2. Membrul poate face
însă fie recurs contra decretului de demitere în termen de
cincisprezece zile, cu efect suspensiv, fie poate să ceară ca
această cauză să fie tratată pe cale judiciară,
exceptând cazul în care decretul de demitere a fost confirmat de
către Scaunul Apostolic.
§ 3. De recursul contra
decretului de demitere se ocupă Scaunul Apostolic sau, dacă este
vorba de un membru care are domiciliul în limitele teritoriului Bisericii
patriarhale, Patriarhul.
§ 4. Dacă
însă cauza trebuie tratată pe cale judiciară, de aceasta
se ocupă tribunalul autorităţii imediat superioare celei care a
confirmat decretul de demitere; Superiorul care a dat însă decretul
de demitere va înainta actele adunate aceluiaşi tribunal, şi se
va purcede conform canoanelor despre judecata penală, exclus fiind apelul.
Can.
502 - (cf 701) Prin demiterea legitimă,
exceptând cea din can. 497, încetează prin dreptul
însuşi toate legăturile şi obligaţiile izvorâte
din profesiunea monastică şi, dacă membrul este constituit
în hirotonirea sacră, trebuie respectat can. 494.
Can.
503 - § 1. (= 702 § 1) Cel care a părăsit
legitim mănăstirea sau a fost demis legitim din aceasta, nu poate
pretinde nimic de la aceasta, pentru orice fel de operă prestată
în aceasta.
§ 2. Totuşi,
mănăstirea va respecta echitatea şi caritatea faţă de
membrul care se desparte de aceasta.
Art.
III
Despre ordine şi congregaţii
Can.
504 - § 1. Ordinul este o societate întemeiată
de autoritatea bisericească competentă, în care membrii,
deşi nu sunt monahi, emit o profesiune care este echivalată cu
profesiunea monastică.
§ 2. Congregaţia
este o societate întemeiată de autoritatea bisericească
competentă, în care membrii emit profesiunea cu cele trei voturi
publice ale ascultării, ale castităţii şi ale
sărăciei, care totuşi nu este echivalată cu profesiunea
monastică, dar are putere proprie conform normei dreptului.
Can.
505 - § 1. (= 589) Un ordin este de drept pontifical
dacă a fost întemeiat de Scaunul Apostolic, sau dacă a fost
recunoscut ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept
patriarhal însă, dacă, după ce a fost întemeiat de
Patriarh, nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului
Apostolic.
§ 2. Congregaţia
este:
1° de drept pontifical
dacă a fost întemeiată de Scaunul Apostolic, sau dacă a
fost recunoscută ca atare prin decretul aceluiaşi;
2° de drept patriarhal
dacă a fost întemeiată de Patriarh, sau dacă printr-un
decret al aceluiaşi a fost recunoscută ca atare şi nu a
obţinut un decret de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic;
3° de drept eparhial
dacă a fost întemeiată de Episcopul eparhial şi nu a
obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic sau
din partea Patriarhului.
§ 3. (588 2°) Un ordin
sau o congregaţie este clericală dacă, în baza scopului
sau intenţiei propuse de fondator, ori în virtutea unui obicei
legitim, este sub conducerea preoţilor, îşi asumă
slujirile proprii hirotoniri sacre şi este recunoscută ca atare de
către autoritatea bisericească.
1°
Despre înfiinţarea şi despre desfiinţarea
unui ordin, congregaţii, provincii, case
Can.
506 - § 1. (579) Episcopul eparhial poate întemeia
numai congregaţii, însă nici pe acestea nu le va întemeia
decât după consultarea Scaunului Apostolic şi în plus,
dacă întemeierea se face în limitele teritoriului Bisericii
patriarhale, după consultarea Patriarhului.
§ 2. Patriarhul poate
întemeia ordine şi congregaţii cu
consimţământul Sinodului permanent şi după
consultarea Scaunului Apostolic.
§ 3. În limitele
teritoriului Bisericii patriarhale, congregaţia de drept eparhial care
este răspândită în mai multe eparhii din acelaşi
teritoriu, poate deveni de drept patriarhal prin decretul Patriarhului,
după ce s-a sfătuit cu cei interesaţi şi cu
consimţământul Sinodului permanent.
Can.
507 - § 1. (cf 616 § 2) Ordinul întemeiat în mod
legitim, chiar dacă este de drept patriarhal, şi chiar dacă
constă într-o singură casă, nu poate fi desfiinţat
decât de Scaunul Apostolic, căruia îi este rezervată
dispunerea bunurilor ordinului desfiinţat, rămânând
neschimbată voinţa donatorilor.
§ 2. Congregaţia de
drept patriarhal sau eparhial, înfiinţată legitim, chiar
şi dacă constă numai într-o singură casă, poate
fi desfiinţată, în afară de Scaunul Apostolic şi de
către Patriarh, în limitele teritoriului Bisericii pe care o
prezidează, după consultarea celor interesaţi, şi cu
consimţământul Sinodului permanent şi al Scaunului
Apostolic.
Can.
508 - § 1. (621) Provincia indică o parte a
aceluiaşi ordin sau congregaţie care constă din mai multe case,
şi care este condusă direct de un Superior major.
§ 2. (cf 581)
Împărţirea ordinului sau a congregaţiei în
provincii, unirea provinciilor, circumscrierea diferită ori
desfiinţarea şi întemeierea altelor noi îi aparţin
autorităţii determinate de statutele ordinului sau ale
congregaţiei.
§ 3. Stabilirea
[destinaţiei] bunurilor provinciei desfiinţate,
rămânând neschimbate dreptatea şi voinţa
donatorilor, îi revine Sinaxei generale, dacă statutele nu dispun
altfel sau, dacă e vorba despre o necesitate urgentă, [îi
revine] Superiorului general, cu consimţământul consiliului
său.
Can.
509 - § 1. (cf 609) Un ordin sau o congregaţie nu pot
înfiinţa în mod valid o casă decât cu
consimţământul scris al Episcopului eparhial; dacă este
vorba de înfiinţarea primei case a unui ordin sau congregaţii
de drept patriarhal, într-o eparhie oarecare, în limitele
teritoriului Bisericii patriarhale, se cere consimţământul
Patriarhului sau, în celelalte cazuri, al Scaunului Apostolic.
§ 2. Cele spuse în
can. 437 sunt valabile şi pentru casele ordinelor şi
congregaţiilor.
Can.
510 - (cf 616) Casa unui ordin sau a unei congregaţii
nu poate fi desfiinţată în mod valid decât cu consultarea
Episcopului eparhial; în schimb, desfiinţarea casei unice a
ordinului sau a congregaţiei este rezervată aceleiaşi
autorităţi căreia îi revine suprimarea aceluiaşi
ordin sau congregaţii, conform can. 507.
2°
Despre Superiori, despre Sinaxe şi despre economi în ordine şi
congregaţii
Can.
511 - § 1. (cf 596 § 1) În ordine şi
congregaţii Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este
determinată de dreptul comun şi de statute.
§ 2. (596 § 2) În
ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau
patriarhal, însă, Superiorii şi Sinaxele mai au şi puterea
de conducere pentru forul extern şi intern, conform normei statutelor.
Can.
512 - § 1. (631 § 1) Sinaxa generală, care este
autoritatea superioară conform normei statutelor, va fi compusă
astfel încât, reprezentând întregul ordin sau
congregaţie, să fie un semn adevărat al unităţii în
caritate.
§ 2. (631 § 2) Nu numai
provinciile şi casele, ci chiar fiecare membru poate trimite în mod
liber dorinţele sale Sinaxei generale, în modul determinat în
statute.
Can.
513 - § 1. (623) Pentru ca membrii să poată fi
numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de
Superior, se cere un timp corespunzător după profesiunea
perpetuă, ce trebuie să fie determinat în statute, care trebuie
să fie de cel puţin zece ani socotiţi de la prima profesiune,
dacă este vorba de Superiorii majori.
§ 2. Dacă este vorba
de Superiorul general, pe lângă acestea se mai cere pentru
validitate să fi împlinit vârsta de treizeci şi cinci de
ani.
Can.
514 - § 1. (624 § 1) Superiorii vor fi constituiţi
pentru un timp determinat şi pe un spaţiu de timp convenabil,
dacă statutele nu prevăd altceva pentru Superiorul general.
§ 2. (624 § 3)
Totuşi, înainte de trecerea timpului determinat, aceştia pot fi
înlăturaţi din funcţie sau transferaţi în alta,
din cauzele şi după modul determinat de statute.
§ 3. (624 § 2) În
statute vor fi prevăzute norme potrivite, astfel încât membrii
să nu fie Superiori pe timp mai îndelungat, fără
întrerupere.
Can.
515 - § 1. (625 § 1) Superiorul general va fi desemnat
prin alegere, conform normei statutelor.
§ 2. (625 § 3)
Ceilalţi Superiori vor fi desemnaţi conform normei statutelor astfel
încât, dacă sunt aleşi, totuşi să aibă
nevoie de confirmarea Superiorului major competent; dacă, însă,
sunt numiţi, [numirea] va fi precedată de o consultare
potrivită.
§ 3. În alegeri se
vor respecta cu stricteţe cann. 947 - 960, precum şi can. 445.
Can.
516 - § 1. (cf 636 § 1) Pentru administrarea bunurilor
temporare, în ordine şi congregaţii, vor exista economi:
economul general care va administra bunurile întregului ordin sau
congregaţii, economul provincial pentru cele ale provinciei, economul
local pentru cele ale fiecărei case în parte; toţi aceştia
îşi îndeplinesc funcţia sub conducerea Superiorului.
§ 2. (636 § 1) Superiorul
major nu poate îndeplini singur funcţia de econom general sau de
econom provincial; funcţia de econom local însă, deşi e
mai bine să fie distinctă de funcţia de Superior, poate fi
cumulată cu aceasta, dacă necesitatea o cere.
§ 3. Dacă statutele
nu prevăd nimic despre desemnarea economilor, aceştia vor fi
numiţi de către Superiorul major, cu consimţământul
consiliului său.
3°
Despre admiterea în ordine şi în congregaţii şi
despre noviciat
Can.
517 - § 1. (643 § 1 1°) Vârsta cerută pentru
admiterea validă în noviciatul ordinului sau congregaţiei este
de şaptesprezece ani împliniţi; referitor la celelalte
cerinţe pentru admiterea în noviciat se vor respecta cann. 448, 450,
452 şi 454.
§ 2. Nimeni nu poate fi
admis în mod licit în noviciatul unui institut călugăresc
al unei alte Biserici sui iuris fără licenţa Scaunului
Apostolic, decât dacă este vorba de un candidat destinat unei
provincii sau case, despre care aminteşte can. 432, al Bisericii proprii.
Can.
518 - Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul
trebuie să fie pregătit corespunzător, sub grija specială a
unui membru experimentat, pentru un timp şi după modul determinat de
statute.
Can.
519 - (641) Dreptul de a admite candidaţii la
noviciat le revine Superiorilor majori, conform normei statutelor,
respectând can. 453 §§ 2. şi 3.
Can.
520 - Noviciatul începe în modul prescris de
statute.
Can.
521 - (647 § 1) Întemeierea sediului de noviciat,
schimbarea şi desfiinţarea sa, se face prin decretul Superiorului
general, cu consimţământul consiliului său.
Can.
522 - § 1. (647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid,
trebuie făcut în casa în care îşi are sediul
noviciatul; în cazuri speciale şi în mod excepţional,
prin concesia Superiorului general, cu consimţământul
consiliului său, noviciatul poate fi făcut în altă
casă a aceluiaşi ordin sau congregaţii, sub conducerea unui
membru experimentat care îndeplineşte rolul de magistru de novici.
§ 2. (647 § 3) Superiorul
major poate permite ca grupul de novici să locuiască, pentru o
anumită perioadă de timp, în altă casă a propriului
ordin sau congregaţii, desemnată de el.
Can.
523 - § 1. (cf 648) Pentru validitatea noviciatului se
cere ca acesta să dureze un an integral şi continuu; absenţa mai
scurtă de trei luni, fie continuă, fie întreruptă, nu
afectează validitatea, însă, dacă timpul lipsit
depăşeşte cincisprezece zile, trebuie suplinit, chiar dacă
a fost dedicat completării formării novicilor prin exercitări
apostolice.
§ 2. Dacă în
statute se prescrie un timp mai lung de noviciat, acesta nu se cere pentru
validitatea profesiunii.
Can.
524 - § 1. (cf 651 § 1) La formarea novicilor va fi numit
ca magistru, conform normei statutelor, un membru care se distinge prin
prudenţă, caritate, pietate, ştiinţă şi
respectarea stării călugăreşti, având cel puţin
zece ani de profesiune şi, dacă e vorba de un ordin sau o
congregaţie clericală, să fie constituit în hirotonirea
preoţească.
§ 2. (651 § 2) Dacă
este nevoie, magistrului i se vor da cooperatori, supuşi lui întru
toate cele ce privesc conducerea noviciatului şi formarea novicilor.
§ 3. (cf 650 § 2) Numai
magistrul este cel care se va îngriji de formarea novicilor şi numai
lui îi revine conducerea noviciatului astfel încât
nimănui nu îi este permis să se amestece în acestea,
pentru nici un motiv, cu excepţia acelor Superiori cărora statutele
le permit, şi a vizitatorilor; referitor la disciplina
călugărească a întregii case, magistrul, în
acelaşi fel ca novicii, sunt supuşi Superiorului.
§ 4. Novicele este supus
puterii magistrului şi Superiorilor, şi acestora le datorează
ascultare.
Can.
525 - § 1. Cele prescrise în cann. 459 - 461 sunt
valabile şi pentru ordine şi congregaţii.
§ 2. (668 § 1)
Înainte de emiterea profesiunii temporare, novicele trebuie să
cedeze, pe întreaga perioadă de timp în care este legat prin
acea profesiune, oricui preferă, administrarea bunurilor sale pe care le
are în prezent, sau care eventual ar putea veni peste acestea, şi
să dispună în mod liber de uzul şi uzufructul lor.
4°
Despre profesiune în ordine şi congregaţii
Can.
526 - § 1. (cf 655) Profesiunea temporară cu cele trei
voturi de ascultare, de castitate şi de sărăcie va fi emisă
pe o perioadă de timp determinată de statute.
§ 2. Această
profesiune poate fi reînnoită de mai multe ori, conform normei
statutelor, însă astfel încât în total să nu
se extindă pe o perioadă de timp mai mică de trei ani sau mai
lungă de şase ani.
Can.
527 - (= 656) Pentru validitatea profesiunii temporare se
cere ca:
1° noviciatul să fie
îndeplinit în mod valid;
2° novicele să fie
admis la profesiune de către Superiorul competent, conform statutelor, cu
consimţământul consiliului său, iar profesiunea să
fie primită de către acelaşi Superior, personal sau prin
altcineva;
3° profesiunea să
fie exprimată şi să nu fie emisă sau primită prin
forţă, frică gravă sau înşelăciune;
4° celelalte cerute
în statute pentru validitatea profesiunii să fie îndeplinite.
Can.
528 - (cf 654) Membrul cu voturi temporare are
aceeaşi obligaţie de a respecta statutele ca şi membrul cu
voturi perpetue; este lipsit de voce activă şi pasivă,
exceptând cazul în care statutele prevăd în mod expres
altfel.
Can.
529 - § 1. Prin profesiunea temporară actele contrare
voturilor devin ilicite dar nu invalide.
§ 2. Această
profesiune nu-l lipseşte pe membru de proprietatea bunurilor sale şi
nici de capacitatea de a dobândi alte bunuri; totuşi membrului nu
îi este permis să renunţe, la proprietatea bunurilor sale sub
pretextul de favoare, atâta timp cât este în viaţă.
§ 3. Orice
dobândeşte membrul cu voturi temporare, prin sârguinţa sa
(668 § 3) sau prin ordin sau congregaţie, dobândeşte pentru
acelaşi ordin sau congregaţie; dacă nu se dovedeşte
în mod legitim contrarul, se presupune că membrul
dobândeşte pentru ordin sau congregaţie.
§ 4. Membrul cu voturi
temporare poate modifica cedarea sau dispoziţia despre care aminteşte
can. 525, § 2, însă nu după bunul său plac, ci cu
consimţământul Superiorului major, astfel încât
modificarea cel puţin a unei părţi însemnate de bunuri
să nu se facă în favoarea ordinului sau a congregaţiei;
prin părăsirea ordinului sau a congregaţiei, însă, o
astfel de cedare sau dispoziţie încetează să mai aibă
putere.
§ 5. Dacă membrul cu
voturi temporare a contractat datorii şi obligaţii, trebuie să
răspundă el însuşi, exceptând cazul în care a
purtat o afacere a ordinului sau a congregaţiei cu licenţa Superiorului.
§ 6. Prin profesiunea
temporară este vacantă, prin dreptul însuşi, orice
funcţie a celui care a emis profesiunea.
Can.
530 - (668 § 1) În congregaţii, membrul va
redacta în mod liber testamentul, care va fi valid chiar şi în
dreptul civil, înaintea profesiunii perpetue.
Can.
531 - Prin profesiune perpetuă membrul îşi
asumă definitiv starea călugărească, pierde propria eparhie
şi este ataşat cu drepturi depline ordinului sau congregaţiei.
Can.
532 - (658 2°) Pentru validitatea profesiunii perpetue, pe
lângă cele cerute de can. 464, se cere să fi fost
precedată de profesiunea temporară, conform normei can. 526.
Can.
533 - În ordine, profesiunea perpetuă se
echivalează cu profesiunea perpetuă monastică, de aceea au
valoare referitor la aceasta cann. 466 - 468.
Can.
534 - În congregaţii:
1° efectele canonice ale
profesiunii perpetue rămân aceleaşi, determinate de can. 529, referitor
la profesiunea temporară, dacă dreptul comun nu prevede altfel;
2° Superiorul major, cu
consimţământul consiliului său, poate acorda membrului cu
voturi perpetue, care cere aceasta, permisiunea de a ceda bunurile sale,
rămânând neschimbate normele prudenţei;
3° (cf 668 § 4) Sinaxa
generală este cea care introduce în statute, dacă crede de
cuviinţă, renunţarea obligatorie la patrimoniul pe care membrul
l-a dobândit sau îl va dobândi, însă aceasta nu
poate fi făcută înaintea profesiunii perpetue.
Can.
535 - § 1. Pentru emiterea oricărui fel de profesiune
se vor respecta prescrierile statutelor.
§ 2. Documentul despre
emiterea profesiunii, semnat de membrul însuşi şi de cel care,
chiar dacă prin delegare, a primit profesiunea, se va păstra în
arhiva ordinului sau a congregaţiei; dacă este vorba despre
profesiunea perpetuă, Superiorul major trebuie să-l
înştiinţeze cât mai repede pe parohul la care este
înregistrat botezul membrului.
5°
Despre formarea membrilor şi despre disciplina călugărească
în ordine şi în congregaţii
Can.
536 - § 1. (659 § 1) Modalitatea formării membrilor
este determinată în statute, respectând can. 471, § 1.
§ 2. (659 § 3) Formarea
membrilor destinaţi pentru hirotonirile sacre trebuie făcută, pe
lângă acestea, conform planului de formare al clericilor de care
aminteşte can. 330, la sediul de studii al ordinului sau al
congregaţiei, aprobată de către Sinaxa generală sau de
către Superiorii majori, conform normei statutelor; dacă,
însă, nu pot avea un sediu propriu de studii, conform normei can.
340, § 1, membrii trebuie formaţi sub conducerea unui
îndrumător experimentat în alt seminar sau institut de studii
superioare, aprobat de către autoritatea bisericească.
Can.
537 - § 1. (1019 § 1) Superiorii majori pot da, conform
normei statutelor, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire membrilor cu
voturi perpetue.
§ 2. (<> 1021) Episcopul
căruia Superiorul trebuie să-i trimită scrisoarea de demitere
este Episcopul eparhial al locului în care cel ce va fi hirotonit
îşi are domiciliul; este alt Episcop însă, fie dacă
Episcopul eparhial a acordat permisiunea, fie dacă aparţine altei Biserici
sui iuris decât cea a celui ce va fi hirotonit, fie este absent, fie,
în sfârşit, dacă scaunul eparhial este vacant şi-l
conduce cineva care nu este hirotonit Episcop; despre acestea este necesar ca
Episcopul care hirotoneşte să fie informat în fiecare caz
în parte printr-un document autentic al curiei eparhiale.
Can.
538 - § 1. (cf 663 § 3) În fiecare casă a
ordinelor şi a congregaţiilor se vor celebra laudele divine conform
normei statutelor şi a obiceiurilor legitime.
§ 2. (cf 663) Superiorii
se vor îngriji ca toţi membrii să îndeplinească,
conform normei statutelor, cele prescrise în can. 473, § 2.
§ 3. (cf 630 § 1) Membrii
ordinelor şi ai congregaţiilor vor primi frecvent sacramentul
penitenţei şi se va respecta can. 472, § 2.
Can.
539 - § 1. (630 § 2) Superiorii se vor îngriji ca
membrii să aibă la îndemână confesori
potriviţi.
§ 2. (630 § 3) În
ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau
patriarhal, confesorii vor fi numiţi de către Superiorul major,
conform normei statutelor; în celelalte cazuri însă, de
către Ierarhul locului, după ce l-a audiat pe Superior, care trebuie
să se consulte în prealabil cu comunitatea interesată.
Can.
540 - (669) În ceea ce priveşte
îmbrăcămintea membrilor, se vor respecta prescrierile
statutelor, iar în afara caselor proprii, şi normele Episcopului
eparhial.
Can.
541 - (cf 667) Regulile privitoare la clauzură vor fi
determinate în statutele fiecărui ordin sau congregaţie,
conform caracterului propriu, rămânând neschimbat dreptul
Superiorilor, chiar locali, de a permite altfel, pentru modalitatea de
acţiune şi pentru o cauză justă.
Can.
542 - Superiorii se vor îngriji ca membrii
desemnaţi de ei, mai ales în eparhia în care locuiesc,
dacă de către Ierarhul locului sau de către paroh se cere
ajutorul lor pentru a se ocupa de nevoile credincioşilor creştini,
să ajute benevol în interiorul şi în afara propriilor
biserici, rămânând neschimbat specificul şi disciplina
călugărească a institutului.
Can.
543 - Membrul unui ordin sau congregaţii, care este
paroh, rămâne legat de voturi şi este ţinut de celelalte
obligaţii ale profesiunii şi de statute, ori de câte ori
respectarea acestora se poate împăca cu obligaţiile
funcţiei sale; în ceea ce priveşte disciplina
călugărească, el rămâne supus Superiorului, iar
în ceea ce priveşte funcţia de paroh, are aceleaşi
drepturi şi obligaţii pe care le au ceilalţi parohi, şi
în acelaşi fel este supus Episcopului eparhial.
6°
Despre trecerea la un alt ordin sau congregaţie sau la o
mănăstire sui iuris
Can.
544 - § 1. (cf 684 § 1) În limitele teritoriului
Bisericii patriarhale, un membru poate trece în mod valid la un alt
institut călugăresc cu consimţământul scris al
Patriarhului şi cu consimţământul propriului Superior
general şi al Superiorului general al ordinului sau congregaţiei la
care vrea să treacă, ori, dacă e vorba de trecere la o
mănăstire, [cu consimţământul] Superiorului
mănăstirii sui iuris; pentru a da acest consimţământ,
Superiorii au nevoie de consimţământul prealabil al consiliului
lor sau, dacă e vorba de mănăstire, al Sinaxei.
§ 2. Membrul poate trece
în mod valid de la o congregaţie de drept eparhial la un alt
institut călugăresc de drept eparhial cu
consimţământul scris al Episcopului eparhial al locului
în care se găseşte casa principală a institutului
călugăresc la care se face trecerea, după consultarea
Superiorului general al congregaţiei de la care se face trecerea şi
cu consimţământul Superiorului general al congregaţiei,
ori Superiorul mănăstirii sui iuris la care se face trecerea; pentru
a da acest consimţământ, Superiorii au nevoie de
consimţământul prealabil al consiliului lor sau, dacă este
vorba de mănăstire, al Sinaxei.
§ 3. În celelalte
cazuri, membrul nu poate trece în mod valid la un alt institut
călugăresc decât cu consimţământul Scaunului
Apostolic.
§ 4. Pentru validitatea
trecerii la un alt institut călugăresc al unei Biserici sui iuris
diferite, se cere consimţământul Scaunului Apostolic.
Can.
545 - § 1. (<> 684 § 4) Cel care face trecerea
trebuie să parcurgă întreg noviciatul, exceptând cazul
în care Superiorul general sau Superiorul mănăstirii sui iuris,
ambii cu consimţământul propriului lor consiliu, reduc perioada
de noviciat din cauza unor împrejurări speciale, însă nu
mai puţin de şase luni; în timpul noviciatului,
rămân valabile voturile, însă drepturile şi
îndatoririle particulare pe care membrul le-a avut în ordinul sau
congregaţia anterioară se suspendă, şi devine supus
Superiorilor şi magistrului de novici al noului institut
călugăresc, chiar şi în virtutea votului ascultării.
§ 2. După terminarea
noviciatului, cel care a făcut trecerea, dacă avea deja voturile
perpetue, va emite în mod public profesiunea perpetuă conform prescrierilor
statutelor noului institut călugăresc; prin această profesiune
el este unit pe deplin noului institut şi, dacă este cleric, este
înscris ca şi cleric; cel care are însă numai profesiunea
temporară, va emite în acelaşi fel profesiunea temporară
măcar pe o perioadă de trei ani, exceptând cazul în care
a petrecut trei ani de noviciat în mănăstirea sui iuris la care
trece.
§ 3. (cf 684 § 2)
Dacă în noul institut călugăresc membrul nu emite
profesiunea, va trebui să revină la institutul precedent,
exceptând cazul în care, între timp, a trecut durata de timp
a profesiunii.
§ 4. În
privinţa bunurilor şi zestrei, se va respecta can. 488, § 4.
|