Art. II
Despre mănăstiri

Can. 433 - § 1. Se numeşte mănăstire o casă călugărească în care membrii tind spre perfecţiunea evanghelică respectând regulile şi tradiţiile vieţii monastice.
         § 2. Mănăstirea sui iuris este cea care nu depinde de o altă mănăstire şi se conduce după propriul tipic aprobat de autoritatea competentă.

Can. 434 - (589) O mănăstire este de drept pontifical dacă este întemeiată de Scaunul Apostolic sau a fost recunoscută ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal dacă este stavropighie; este de drept eparhial dacă este întemeiată de Episcop şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic.

1° Despre înfiinţarea şi desfiinţarea mănăstirilor

Can. 435 - § 1. Episcopul eparhial este cel care înfiinţează o mănăstire sui iuris după consultarea Patriarhului, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale sau, în celelalte cazuri, după consultarea Scaunului Apostolic.
         § 2. Înfiinţarea mănăstirii stavropighie este rezervată Patriarhului.

Can. 436 - § 1. Orice mănăstire sui iuris poate avea mănăstiri dependente, dintre care unele sunt filiale dacă, prin însuşi actul de întemeiere sau prin decretul dat după tipic, pot aspira la condiţia de mănăstire sui iuris; altele în schimb sunt auxiliare.
         § 2. Pentru înfiinţarea validă a unei mănăstiri dependente se cere consimţământul scris al autorităţii căreia îi este supusă mănăstirea sui iuris şi al Episcopului eparhial al locului în care această mănăstire se întemeiază.

Can. 437 - § 1. (cf 611) Licenţa pentru înfiinţarea unei mănăstiri, chiar dependentă, atrage după sine dreptul de a avea o biserică şi de a săvârşi slujirile sacre, precum şi de a exercita opere de pietate, care, conform normei tipicului, sunt proprii mănăstirii, rămânând neschimbate clauzele legitim anexate.
         § 2. Pentru a construi şi deschide o şcoală, o casă de oaspeţi sau o altă casă separată de mănăstire, se cere pentru fiecare mănăstire consimţământul scris al Episcopului eparhial.
         § 3. (612) Pentru ca mănăstirea să fie transformată pentru alte întrebuinţări, se cer aceleaşi formalităţi ca şi pentru înfiinţarea ei, exceptând cazul în care transformarea se referă numai la conducerea interioară şi la disciplina călugărească.

Can. 438 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii pe care o conduce, patriarhul are dreptul, din motive grave, să desfiinţeze o mănăstire sui iuris sau filiala de drept eparhial ori stavropighie, cu consimţământul Sinodului permanent şi la cererea sau, după consultarea Episcopului eparhial, dacă mănăstirea este de drept eparhial, şi după consultarea Superiorului mănăstirii sau a Preşedintelui confederaţiei, dacă mănăstirea este confederată, rămânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman.
         § 2. Celelalte mănăstiri sui iuris sau filiale pot fi suprimate numai de Scaunul Apostolic.
         § 3. Mănăstirea auxiliară poate fi desfiinţată printr-un decret dat de Superiorul mănăstirii de care depinde, conform normei tipicului şi cu consimţământul Episcopului eparhial.
         § 4. Bunurile mănăstirii sui iuris desfiinţate trec la confederaţie, dacă a fost confederată; altfel trec la eparhie sau, dacă a fost stavropighie, la Biserica patriarhală; în schimb bunurile mănăstirii dependente desfiinţate trec la mănăstirea sui iuris; decizia privitoare însă la bunurile mănăstirii de drept pontifical desfiinţate este rezervată Scaunului Apostolic ţinându-se seama în orice caz de voinţa donatorilor.

Can. 439 - § 1. Mai multe mănăstiri sui iuris din aceeaşi eparhie supuse Episcopului eparhial, pot constitui o confederaţie cu consimţământul scris al aceluiaşi Episcop eparhial care aprobă statutele confederaţiei.
         § 2. Confederaţia între mai multe mănăstiri sui iuris ale diferitelor eparhii sau stavropighii situate în limitele teritoriului unei Biserici patriarhale, poate fi constituită după ce au fost consultaţi Episcopii eparhiali care sunt interesaţi şi cu consimţământul Patriarhului, căruia îi este rezervat şi dreptul de a aproba statutele confederaţiei.
         § 3. În celelalte cazuri, pentru constituirea unei confederaţii, se va recurge la Scaunul Apostolic.

Can. 440 - § 1. Agregarea unei mănăstiri sui iuris care nu este confederată şi separarea uneia confederate de confederaţie este rezervată aceleaşi autorităţi de care aminteşte can. 439.
         § 2. Confederaţia, însă, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, nu poate fi desfiinţată decât de Patriarh cu consimţământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, după consultarea Episcopilor eparhiali interesaţi şi a Preşedintelui confederaţiei, rămânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman; desfiinţarea celorlalte confederaţii este rezervată Scaunului Apostolic.
         § 3. Hotărârea referitoare la bunurile ce aparţin aceleiaşi confederaţii desfiinţate este rezervată autorităţii care a desfiinţat confederaţia, rămânând neschimbată voinţa donatorilor; în acest caz Patriarhul are nevoie de consimţământul Sinodului permanent.

2° Despre Superiorii mănăstirilor, Sinaxe şi economi

Can. 441 - § 1. (596 § 1) În mănăstiri, Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinată de dreptul comun şi de tipic.
         § 2. În mănăstirile sui iuris, Superiorii au puterea de conducere ori de câte ori li s-a acordat în mod expres de drept sau de autoritatea cărora îi sunt supuşi, rămânând neschimbat can. 979.
         § 3. Puterea Preşedintelui confederaţiei monastice, pe lângă cele stabilite de dreptul comun, va fi determinată în statutele aceleiaşi confederaţii.

Can. 442 - Rămânând neschimbat tipicul mănăstirii sui iuris care poate pretinde mai mult, pentru ca cineva să fie apt să-şi asume funcţia de Superior al unei mănăstiri sui iuris se cere să fi depus profesiunea perpetuă, să aibă cel puţin zece ani de la profesiune şi să fi împlinit patruzeci de ani.

Can. 443 - § 1. (cf 625) Superiorul mănăstirii sui iuris este ales în Sinaxă, întrunită conform normelor tipicului şi respectându-se cann. 947-960, rămânând neschimbat dreptul Episcopului eparhial de a prezida personal sau prin altcineva Sinaxa de alegere.
         § 2. În alegerea Superiorului unei mănăstiri sui iuris confederate, prezidează Sinaxa de alegere, personal sau prin altcineva, Preşedintele aceleaşi confederaţii.

Can. 444 - § 1. (cf 624 § 1) Funcţia de superior al unei mănăstiri sui iuris se atribuie pe timp nedeterminat, dacă tipicul nu prevede altfel.
         § 2. Dacă tipicul nu prescrie altfel, Superiorii mănăstirilor dependente sunt constituiţi, pe timp determinat în acelaşi tipic, de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, dacă mănăstirea este filială, iar dacă mănăstirea este auxiliară cu consultarea aceluiaşi consiliu.
         § 3. Superiorii care au împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sau care din cauza sănătăţii precare ori dintr-un alt motiv grav au devenit mai puţin apţi pentru a-şi îndeplini funcţia, îşi vor prezenta Sinaxei renunţarea la funcţie [Sinaxă căreia îi revine să o accepte].

Can. 445 - (626) Membrii Sinaxei de alegere vor face tot posibilul pentru a-i alege pe cei pe care, în Domnul, îi recunosc într-adevăr demni şi potriviţi în funcţia de Superior, şi se vor abţine de la orice abuz şi mai ales de la a-şi procura voturi atât pentru sine cât şi pentru alţii.

Can. 446 - (629) Superiorul va locui în mănăstirea proprie şi nu o va părăsi decât conform normei tipicului.

Can. 447 - § 1. (cf 636) Pentru administrarea bunurilor temporare, în mănăstire va exista un econom, care îşi va îndeplini funcţia sub conducerea Superiorului.
         § 2. Superiorul mănăstirii sui iuris nu va exercita în acelaşi timp şi funcţia de econom al aceleiaşi mănăstiri; însă funcţia de econom, într-o mănăstire dependentă, deşi e mai bine să fie distinctă de funcţia de Superior, totuşi poate fi compatibilă cu aceasta, dacă necesitatea o cere.
         § 3. Economul este numit de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, dacă tipicul nu dispune altfel.

3° Despre admiterea în mănăstirea sui iuris şi despre noviciat

Can. 448 - Pentru ca cineva să fie admis într-o mănăstire sui iuris se cere să fie mişcat de intenţie dreaptă (cf 597 § 1), să fie capabil să conducă viaţa monastică şi să nu deţină vreun impediment stabilit de drept.

Can. 449 - (cf 597 § 2) Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie să petreacă în mănăstire un timp determinat de tipic, sub grija specială a unui membru experimentat.

Can. 450 - (cf 643 § 1) Rămânând neschimbate prescrierile tipicului care pretind şi altele, nu pot fi admişi în mod valid la noviciat:
         1° acatolicii;
         2° cei care au fost pedepsiţi cu pedeapsă canonică, cu excepţia pedepselor din can. 1426, § 1;
         3° cei care sunt ameninţaţi de o gravă pedeapsă în urma unui delict, de care sunt acuzaţi în mod legitim;
         4° cei care nu au împlinit încă vârsta de optsprezece ani, exceptând cazul în care este vorba de o mănăstire în care se face profesiunea temporară, caz în care este suficientă vârsta de şaptesprezece ani;
         5° cei care intră în mănăstire introduşi prin violenţă, frică gravă sau înşelăciune, sau cei pe care Superiorul îi primeşte, indus în acelaşi fel;
         6° soţii, pe perioada căsătoriei;
         7° cei legaţi de legătura profesiunii călugăreşti sau de altă legătură sacră într-un institut de viaţă consacrată, exceptând cazul în care este vorba de o trecere legitimă.

Can. 451 - Nimeni nu poate fi admis în mod licit la noviciatul unei mănăstiri al unei alte Biserici sui iuris fără permisiunea Scaunului Apostolic, decât dacă este vorba de un candidat care a fost destinat unei mănăstiri dependente, despre care vorbeşte can. 432, al propriei Biserici.

Can. 452 - § 1. (cf 644) Clericii înscrişi într-o eparhie nu pot fi admişi în mod licit la noviciat decât după consultarea Episcopului eparhial propriu; nici nu pot fi admişi în mod licit dacă Episcopul eparhial se opune pentru că părăsirea [eparhiei] provoacă o daună gravă sufletelor, care altfel nu poate fi nicicum evitată, sau dacă este vorba de cei care, fiind destinaţi hirotonirilor sacre în mănăstire, deţin vreun impediment stabilit de drept.
         § 2. Tot astfel, nu pot fi admişi în mănăstire în mod licit părinţii a căror operă este necesară pentru întreţinerea şi educaţia fiilor, sau fiii care trebuie să vină în ajutorul tatălui sau al mamei, al bunicului sau al bunicii, aflaţi în mare nevoie, exceptând cazul în care mănăstirea a prevăzut altfel cu privire la acest lucru.

Can. 453 - § 1. (<> 641) Superiorul mănăstirii sui iuris este cel care va admite la noviciat, după ce a consultat consiliul său.
         § 2. Superiorul însuşi trebuie să constate, utilizând mijloace potrivite, aptitudinea şi deplina libertate a candidatului în alegerea stării monastice.
         § 3. (cf 645 § 3) Referitor la documentele pe care candidaţii le vor prezenta sau la diferitele mărturii [certificate] ce vor fi adunate privitor la buna conduită şi la aptitudinile lui, se vor observa prescrierile tipicului.

Can. 454 - În tipic vor fi precizate nomele referitoare la zestre, dacă e cerută, pe care candidaţii o vor pune la dispoziţie şi va fi administrată sub supravegherea specială Ierarhului locului, precum şi cele referitoare la restituirea integrală a zestrei, fără câştigurile realizate deja din aceasta, celui care, din orice motiv, părăseşte mănăstirea.

Can. 455 - Noviciatul începe prin îmbrăcarea hainei monastice sau printr-un alt mod prescris de tipic.

Can. 456 - § 1. Mănăstirea sui iuris poate avea propriii novici, care sunt iniţiaţi în viaţa călugărească în aceeaşi mănăstire, sub conducerea unui membru potrivit.
         § 2. (cf 647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie făcut chiar în aceeaşi mănăstire sui iuris sau, la decizia Superiorului, după consultarea consiliul său, în altă mănăstire sui iuris a aceleiaşi confederaţii.

Can. 457 - § 1. (cf 648 § 1) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie să se facă pe un timp de trei ani integrali şi neîntrerupţi; în mănăstirile în care însă profesiunea temporară premerge profesiunii perpetue, este suficient un an de noviciat.
         § 2. (649 § 1) În fiecare an de noviciat, o absenţă mai scurtă de trei luni, fie continuă, fie întreruptă, nu afectează validitatea, însă timpul lipsit, dacă depăşeşte 15 zile, trebuie suplinit.
         § 3. (<> 648 § 3) Noviciatul nu se va extinde peste trei ani, rămânând neschimbat can. 461, § 2.

Can. 458 - § 1. (<> 648 § 3) La formarea novicilor se va numi ca magistru, conform normei tipicului, un membru care se distinge prin prudenţă, caritate, pietate, ştiinţă şi respectarea vieţii monastice şi are cel puţin zece ani de profesiune.
         § 2. Drepturile şi obligaţiile acestui magistru, mai ales în ceea ce priveşte modul de formare a novicilor şi a relaţiilor cu Sinaxa şi cu Superiorul mănăstirii, vor fi determinate în tipic.

Can. 459 - § 1. În timpul noviciatului incumbă fără întrerupere ca, sub conducerea magistrului, novicele să fie format prin studierea tipicului, prin meditaţii pioase şi rugăciune stăruitoare, însuşindu-şi în mod temeinic ceea ce ţine de voturi şi de virtuţi, prin exerciţii potrivite pentru extirparea viciilor, pentru stăpânirea pornirilor naturale şi pentru dobândirea virtuţilor.
         § 2. În timpul noviciatului, novicii nu vor fi destinaţi operelor din afara mănăstirii (cf 652 § 5), şi nici nu vor lipsi de la opera căreia s-au dedicat datorită studiului literaturii, ştiinţelor sau artelor.

Can. 460 - Novicele nu poate renunţa în mod valid, în nici un fel, la bunurile sale, nici nu le poate supune obligaţiilor [=ipotecă], rămânând neschimbat can. 467, § 1.

Can. 461 - § 1. (653 § 1) Novicele poate părăsi în mod liber mănăstirea sui iuris, sau poate fi demis de către Superior sau de către Sinaxă dintr-o cauză justă, conform tipicului.
         § 2. Terminat noviciatul, dacă e judecat ca fiind apt, novicele va fi admis la profesiune, altfel va fi demis; dacă însă există dubiul privitor la aptitudinea lui, timpul noviciatului poate fi prelungit, conform normei tipicului, însă nu mai mult de un an.

4° Despre consacrarea sau profesiunea monastică

Can. 462 - § 1. (cf 654) Starea monastică este asumată definitiv prin profesiunea perpetuă, în care sunt cuprinse cele trei voturi perpetue: al ascultării, al castităţii şi al sărăciei.
         § 2. În emiterea profesiunii se vor respecta prescrierile tipicului şi ale cărţilor liturgice.

Can. 463 - În ceea ce priveşte diferitele grade ale profesiunii monastice, se va respecta tipicul mănăstirii, rămânând neschimbată valoarea juridică a profesiunii, conform dreptului comun.

Can. 464 - (656) Pentru validitatea profesiunii monastice perpetue se cere ca:
         1° noviciatul să fi fost îndeplinit în mod valid;
         2° novicele să fie admis la profesiune de către Superiorul propriu al mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, şi profesiunea să fie primită de către acelaşi Superior, personal sau prin altcineva;
         3° profesiunea să nu fie exprimată şi nici emisă sau primită prin forţă, frică gravă sau înşelăciune;
         4° să fie îndeplinite cele cerute de tipic, pentru validitatea profesiunii.

Can. 465 - Cele prescrise de dreptul comun cu privire la profesiunea temporară, sunt valabile şi pentru mănăstirile în care, conform tipicului, această profesiune precede profesiunea perpetuă.

Can. 466 - Profesiunea monastică perpetuă duce la invaliditatea actelor contrare voturilor, dacă actele pot fi anulate.

Can. 467 - § 1. (cf 668 § 4) Candidatul la profesiunea monastică perpetuă trebuie în termen de şaizeci de zile înaintea profesiunii să renunţe la toate bunurile pe care le are în acel moment, în favoarea cui doreşte, cu condiţia că va urma profesiunea; renunţarea făcută înaintea acestui termen este nulă prin dreptul însuşi.
         § 2. După emiterea profesiunii, se va face imediat tot ceea ce este necesar pentru ca renunţarea să aibă efect şi pentru dreptul civil.

Can. 468 - § 1. (cf 668 § 5) Orice bun temporar primit care-i parvine sub orice titlu membrului, după profesiunea perpetuă, este dobândit de mănăstire.
         § 2. (639 § 1 e 3) Referitor la datoriile şi obligaţiile pe care le-a contractat un membru după profesiunea perpetuă, cu permisiunea Superiorului, va trebui să răspundă mănăstirea; însă dacă a contractat datorii fără permisiunea Superiorului, trebuie să răspundă membrul însuşi.
         § 3. Rămâne totuşi stabilit ca, împotriva celui ce a obţinut ceva, în urma contractului, să se poată oricând intenta acţiune.

Can. 469 - (cf 266 § 2) Odată emisă profesiunea perpetuă, membrul îşi pierde prin dreptul însuşi orice funcţie, dacă are vreuna, precum şi propria eparhie, şi pe lângă aceasta este ataşat mănăstirii cu drepturi depline.

Can. 470 - Documentul de emitere a profesiunii perpetue, semnat de membrul însuşi şi de către cel care a primit profesiunea, chiar şi prin delegaţie, va fi păstrat în arhiva mănăstirii; Superiorul propriei mănăstiri sui iuris trebuie să-l înştiinţeze despre aceasta cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului.

5° Despre formarea membrilor şi despre disciplina monastică

Can. 471 - § 1. (cf 659 § 1) Modalitatea formării membrilor va fi determinată în tipic astfel încât aceştia să fie stimulaţi mereu să ajungă cât mai deplin la sfinţenia vieţii şi să-şi desăvârşească înzestrările naturale prin studierea doctrinei sfinte şi prin dobândirea culturii umaniste după nevoile timpurilor şi astfel să devină mai apţi pentru practicarea artelor şi a operelor asumate legitim de către mănăstire.
         § 2. (cf 659 § 2) Formarea monahilor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre trebuie, pe lângă acestea, să fie făcută conform planului de formare al clericilor, despre care vorbeşte can. 330, în aceeaşi mănăstire, dacă aceasta are un sediu de studii conform normei can. 340 § 1, ori în alt seminar sau institut de studii superioare aprobat de către autoritatea bisericească, sub conducerea unui îndrumător experimentat.

Can. 472 - (cf 1019 § 1) Superiorul mănăstirii sui iuris poate da membrilor săi cu voturi perpetue, conform normei tipicului, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise Episcopului eparhial al locului unde este situată mănăstirea, chiar şi dacă este dependentă, sau dacă este vorba de o mănăstire stavropighie, Episcopului desemnat de către Patriarh.

Can. 473 - § 1. (cf 663) În fiecare mănăstire se vor celebra zilnic laudele divine, conform tipicului şi obiceiului legitim; de asemenea se va celebra în fiecare zi Divina Liturghie, cu excepţia zilelor excluse de către prescrierile cărţilor liturgice.
         § 2. Superiorii mănăstirilor se vor îngriji ca toţi membrii, conform normei tipicului:
         1° să participe zilnic la laudele divine şi la Divina Liturghie ori de câte ori se celebrează, dacă nu sunt împiedicaţi în mod legitim; le incumbă îndeletnicirea cu contemplarea realităţilor divine şi dedicarea cu sârguinţă la alte exerciţii de pietate;
         2° să poată avea acces liber şi frecvent la părinţii spirituali şi la confesori;
         3° (663 § 5) în fiecare an să dedice câteva zile retragerii spirituale.

Can. 474 - § 1. (664) Membrii mănăstirilor vor primi des, conform normei tipicului, sacramentul penitenţei.
         § 2. (cf 630 § 1) Rămânând neschimbat tipicul care îndeamnă ca mărturisirea să fie făcută la anumiţi confesori, toţi membrii mănăstirii pot primi sacramentul penitenţei de la oricare sacerdot înzestrat cu facultatea de a administra acest sacrament, rămânând neschimbată disciplina monastică.

Can. 475 - § 1. (cf 630 § 3 e 969 § 2) În fiecare mănăstire, în funcţie de numărul membrilor, vor fi desemnaţi de către însuşi Superiorul mănăstirii mai mulţi părinţi spirituali şi confesori, dacă este vorba despre preoţi-monahi ai aceleiaşi mănăstiri, înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei; altfel [vor fi desemnaţi] de către Ierarhul locului după ce l-a audiat pe Superiorul mănăstirii sui iuris, care în prealabil trebuie să se consulte cu comunitatea interesată.
         § 2. (cf 567) Pentru mănăstirile în care nu există preoţi-monahi, Ierarhul locului va desemna în acelaşi fel un sacerdot care va celebra în mod regulat Divina Liturghie în mănăstire şi va predica cuvântul lui Dumnezeu, rămânând neschimbat can. 612, § 2.

Can. 476 - (669) Membrii mănăstirii, atât în mănăstire cât şi în afara ei, vor purta haina monastică prescrisă de propriul tipic.

Can. 477 - § 1. (667) În mănăstire se va respecta clauzura în modul prescris de tipic, rămânând neschimbat dreptul Superiorului de a admite, sub formă de act şi dintr-o cauză gravă, în părţile supuse clauzurii persoane de alt sex, în afară de cele care pot intra în clauzură, conform tipicului.
         § 2. Părţile mănăstirii ce sunt supuse clauzurii vor fi indicate în mod vizibil.
         § 3. Superiorul mănăstirii sui iuris este cel care prescrie cu grijă limitele clauzurii sau schimbării acesteia pentru o cauză justă, cu consimţământul consiliului său şi după înştiinţarea făcută Episcopului eparhial.

Can. 478 - (665 § 1) Superiorul mănăstirii poate permite membrilor să petreacă în afara mănăstirii un timp determinat de tipic; pentru absenţa ce depăşeşte un an, dacă nu intervine din cauza studiilor sau a bolii, se cere permisiunea autorităţii căreia îi este supusă mănăstirea.

Can. 479 - (cf 778) Dacă, după judecata Ierarhului locului, pentru formarea catehetică a poporului este necesar ajutorul mănăstirilor, toţi Superiorii solicitaţi de acelaşi Ierarh trebuie să îl dea poporului, personal sau prin altcineva, în propriile biserici.

Can. 480 - (<> 520 § 1) În biserica unei mănăstiri nu poate fi întemeiată o parohie, iar monahii nu pot fi numiţi parohi, fără consimţământul Patriarhului în limitele teritoriului Bisericii pe care o conduc, sau al Scaunului Apostolic în celelalte cazuri.

6° Despre pustnici

Can. 481 - (cf 603) Pustnicul este un membru al unei mănăstiri sui iuris care se dedică în întregime contemplării celor cereşti şi se separă total de oameni şi de lume.

Can. 482 - Pentru a începe în mod legitim viaţa de pustnic, se cere ca membrul să fi obţinut permisiunea din partea Superiorului mănăstirii sui iuris căreia îi aparţine, cu consimţământul consiliului său, şi să-şi fi petrecut viaţa în mănăstire cel puţin şase ani, socotiţi din la ziua profesiunii perpetue.

Can. 483 - Locul în care trăieşte pustnicul va fi desemnat de către Superiorul mănăstirii şi va fi separat în mod special de lume şi de celelalte părţi ale mănăstirii; dacă însă locul este în afara incintei mănăstirii, se cere şi consimţământul scris al Episcopului eparhial.

Can. 484 - Pustnicul depinde de Superiorul mănăstirii şi este obligat de canoanele referitoare la călugări şi de tipicul mănăstirii, ori de câte ori acestea se pot împăca cu viaţa de pustnic.

Can. 485 - Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, poate pune capăt vieţii de pustnic, pentru un motiv just, chiar contra voinţei pustnicului.

7° Despre mănăstirea stavropighie

Can. 486 - § 1. Patriarhul, după consultarea Episcopului eparhial şi cu consimţământul Sinodului permanent, pentru un motiv grav, poate acorda starea de mănăstire stavropighie, prin însuşi actul înfiinţării, unei mănăstiri sui iuris.
         § 2. Mănăstirea stavropighie este supusă imediat Patriarhului astfel încât numai acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii cu ale Episcopul eparhial faţă de mănăstire, în privinţa membrilor înscrişi în aceeaşi şi în privinţa persoanelor care trăiesc zi şi noapte în mănăstire; celelalte persoane ataşate însă mănăstirii sunt supuse imediat şi exclusiv Patriarhului numai în ceea ce priveşte funcţia sau sarcina lor.

8° Despre trecerea la o altă mănăstire

Can. 487 - § 1. (cf 684-685) Un membru nu poate trece de la o mănăstire sui iuris la alta ce aparţine aceleiaşi confederaţii fără consimţământul scris al Preşedintelui confederaţiei.
         § 2. Pentru a trece de la o mănăstire ce nu e confederată la o altă mănăstire supusă aceleiaşi autorităţi se cere consimţământul aceleiaşi autorităţi; dacă însă mănăstirea la care se trece este supusă altei autorităţi, se cere şi consimţământul acelei autorităţi.
         § 3. Patriarhul, Episcopul eparhial şi Preşedintele confederaţiei nu pot da acest consimţământ decât după consultarea Superiorului mănăstirii sui iuris de la care se face trecerea.
         § 4. Pentru validitatea trecerii la o mănăstire ce aparţine altei Biserici sui iuris se mai cere şi consimţământul Scaunului Apostolic.
         § 5. Trecerea se face prin admiterea de către Superiorul noii mănăstiri sui iuris, acordată cu consimţământul Sinaxei.

Can. 488 - § 1. Cel care trece la altă mănăstire sui iuris ce aparţine aceleaşi confederaţii nici nu va mai face noviciatul şi nici nu va emite o nouă profesiune, şi din ziua trecerii îşi pierde drepturile şi este dezlegat de obligaţiile faţă de mănăstirea anterioară, îşi însuşeşte drepturile şi obligaţiile celeilalte şi, dacă este cleric, va fi înscris în aceasta ca şi cleric.
         § 2. Cel care trece de la o mănăstire sui iuris la o altă mănăstire sui iuris, care nu aparţine nici unei confederaţii sau face parte dintr-una diferită, va respecta prescrierile tipicului mănăstirii la care se face trecerea, în ceea ce priveşte obligaţia de a face noviciatul şi de a emite profesiunea; dacă însă în tipic nu se prevede acest lucru, nu va face noviciatul şi nici nu va emite o nouă profesiune, ci efectul trecerii are loc din ziua în care s-a făcut trecerea, exceptând cazul în care Superiorul mănăstirii îi pretinde să petreacă în mănăstire câtva timp, nu mai mult de un an, ca experiment; după trecerea timpului de experimentare, ori va fi înscris în mod stabil în noua mănăstire de către Superior, cu consimţământul consiliului său sau a Sinaxei, conform normei tipicului, ori se va reîntoarce la mănăstirea precedentă.
         § 3. Dacă trecerea se face de la o mănăstire sui iuris la un ordin sau la o congregaţie, se vor respecta, cu referinţele de rigoare, cann. 544 şi 545.
         § 4. Mănăstirea sui iuris pe care o părăseşte un membru, păstrează bunurile care din cauza membrului însuşi au fost câştigate; în ceea ce priveşte zestrea, aceasta se cuvine, din ziua trecerii, fără fructele deja maturate, mănăstirii la care s-a făcut trecerea.

9° Despre exclaustrare şi despre părăsirea mănăstirii

Can. 489 - § 1. (cf 686 § 1) Indultul de exclaustrare dintr-o mănăstire sui iuris nu poate fi acordat unui membru cu voturi perpetue, la cererea aceluiaşi membru, decât de autoritatea căreia îi este supusă mănăstirea, după ce l-a audiat pe Superiorul mănăstirii sui iuris împreună cu consiliul său.
         § 2. Episcopul eparhial nu poate acorda acest indult decât pentru trei ani.

Can. 490 - (686 § 3) La cererea Superiorului mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, exclaustrarea poate fi impusă de către autoritatea căreia îi este supusă mănăstirea, din motive grave, respectând echitatea şi caritatea.

Can. 491 - (687) Membrul exclaustrat rămâne legat voturilor şi este ţinut de celelalte obligaţii ale profesiunii monastice care sunt compatibile cu starea sa; trebuie să depună haina monastică; pe timpul exclaustrării este lipsit de voce activă şi pasivă; în locul Superiorului propriei mănăstiri, este supus, şi în virtutea votului ascultării, Episcopului eparhial al locului în care locuieşte.

Can. 492 - § 1. (691) Membrul cu voturi perpetue nu va cere indultul de a părăsi mănăstirea şi de a reveni la viaţa lumească decât din motive foarte grave, cântărite cu atenţie în faţa Domnului; cererea o va înainta Superiorului mănăstirii sui iuris care, împreună cu votul său şi al consiliului său, le va trimite Scaunului Apostolic.
         § 2. Acest indult este rezervat Scaunului Apostolic.

Can. 493 - § 1. (692) Indultul de a părăsi mănăstirea şi de a reveni la viaţa lumească, acordată în mod legitim şi comunicată membrului, dacă actul prin care i s-a adus la cunoştinţă nu a fost respins de către membrul însuşi, prin dreptul însuşi aceasta atrage după sine dispensa de la voturi şi de la toate obligaţiile izvorâte din profesiune, nu însă şi de cele anexate sacrei hirotoniri, dacă membrul este constituit în hirotonirea sacră.
         § 2. (<> 690) Dacă membrul care a părăsit mănăstirea şi a revenit la viaţa lumească este primit din nou în mănăstire, reîncepe noviciatul şi profesiunea, ca şi când nu ar fi fost încorporat niciodată în viaţa călugărească.

Can. 494 - § 1. (<> 693) Monahul cu voturi perpetue şi constituit în hirotonirea sacră, dacă a obţinut indultul de a părăsi mănăstirea şi de a reveni la viaţa lumească, nu poate exercita sacra hirotonire până când nu găseşte un Episcop eparhial binevoitor care să-l primească.
         § 2. Episcopul eparhial îl poate primi fie fără nici o condiţie, fie ca experiment pentru cinci ani; în primul caz monahul este înscris în eparhie prin dreptul însuşi, iar în celălalt caz după expirarea celor cinci ani, dacă nu cumva a fost demis în mod expres înaintea acestui termen.

Can. 495 - (cf 665 § 2) Membrul care, după emiterea profesiunii lipseşte ilegitim din mănăstire, trebuie să se reîntoarcă la mănăstire fără întârziere; Superiorii trebuie să-l cerceteze cu grijă şi, dacă revine mişcat de o adevărată penitenţă, să-l primească; altfel, conform normei dreptului, îl vor pedepsi sau chiar îl vor demite.

Can. 496 - § 1. (cf 688 § 2) Cel care în timpul profesiunii temporare, având motive grave, vrea să părăsească mănăstirea şi să revină la viaţa lumească, va înainta cererea către Superiorul mănăstirii sui iuris.
         § 2. Superiorul va trimite această cerere, împreună cu votul său şi al consiliului său, Episcopului eparhial care este, chiar dacă e vorba de o mănăstire de drept pontifical, cel care va acorda indultul de a părăsi mănăstirea şi de a reveni la viaţa lumească, exceptând cazul în care dreptul particular rezervă aceasta Patriarhului pentru mănăstirile situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale.

10° Despre demiterea monahilor

Can. 497 - § 1. (694 § 1) Prin dreptul însuşi se consideră demis din mănăstire membrul care:
         1° a abandonat în mod public credinţa catolică;
         2° a celebrat căsătoria sau a încercat aceasta, chiar şi numai la starea civilă.
         § 2. În aceste cazuri Superiorul mănăstirii sui iuris, după consultarea consiliului său, fără întârziere, după ce a adunat dovezi, va emite o declaraţie asupra faptului, pentru ca demiterea să fie constatată în mod juridic, şi va înştiinţa cât mai repede, despre aceasta, autoritatea căreia mănăstirea îi este imediat supusă.

Can. 498 - § 1. (703) Membrul care este cauza fie a unui iminent şi foarte grav scandal extern, fie a unei daune aduse mănăstirii, poate fi dat afară imediat de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, depunând imediat haina monastică.
         § 2. Superiorul mănăstirii sui iuris, dacă e cazul, se va îngriji să fie promovat procesul de demitere conform normei dreptului, sau va înainta cazul autorităţii căreia îi este supusă mănăstirea.
         § 3. Membrului dat afară din mănăstire, dacă este constituit în hirotonirea sacră, i se interzice exercitarea hirotonirii sacre, exceptând cazul în care autoritatea căreia îi este supusă mănăstirea hotărăşte altfel.

Can. 499 - (cf 688 § 2) În timpul profesiunii temporare, membrul poate fi demis de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, conform can. 552 §§ 2 şi 3, însă pentru ca demiterea să fie validă, trebuie să fie confirmată de către Episcopul eparhial sau, dacă dreptul particular prescrie astfel pentru mănăstirile situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, de către Patriarh.

Can. 500 - § 1. (cf 699 § 1) Pentru demiterea unui membru cu voturi perpetue, rămânând neschimbat can. 497, este competent Preşedintele confederaţiei monastice sau Superiorul mănăstirii sui iuris ce nu e confederată, având şi unul şi altul consimţământul propriului consiliu, care, în acest caz, pentru validitate, trebuie să fie compus, împreună cu Superiorul, din cel puţin cinci membri, astfel încât, dacă lipsesc sau sunt absenţi consilierii ordinari, să fie chemaţi alţii, conform normei tipicului sau statutelor confederaţiei; votarea însă trebuie să fie secretă.
         § 2. (cf 697 2°) Pentru a hotărî validitatea demiterii, pe lângă alte condiţii stabilite eventual în tipic, se cere ca:
         1° cauzele demiterii să fie grave, culpabile şi dovedite juridic, însoţite de lipsa îndreptării;
         2° demiterea să fie precedată de două avertismente, cu o ameninţare formală de demitere, care însă au rămas fără rezultat, exceptând cazul în care natura cauzei demiterii exclude aceasta;
         3° cauzele demiterii vor fi comunicate în scris membrului, dându-i-se după fiecare avertisment, deplina posibilitate de a se apăra;
         4° să fi trecut timpul util, stabilit de tipic, după ultimul avertisment.
         § 3. Răspunsurile membrului date în scris vor fi anexate la actele care se înaintează celor amintiţi în § 1.
         § 4. (cf 700) Decretul de demitere nu poate fi trimis spre executare decât dacă este aprobat de către autoritatea căreia îi este supusă mănăstirea.

Can. 501 - § 1. (cf 700) Decretul de demitere trebuie notificat cât mai repede membrului interesat.
         § 2. Membrul poate face însă fie recurs contra decretului de demitere în termen de cincisprezece zile, cu efect suspensiv, fie poate să ceară ca această cauză să fie tratată pe cale judiciară, exceptând cazul în care decretul de demitere a fost confirmat de către Scaunul Apostolic.
         § 3. De recursul contra decretului de demitere se ocupă Scaunul Apostolic sau, dacă este vorba de un membru care are domiciliul în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul.
         § 4. Dacă însă cauza trebuie tratată pe cale judiciară, de aceasta se ocupă tribunalul autorităţii imediat superioare celei care a confirmat decretul de demitere; Superiorul care a dat însă decretul de demitere va înainta actele adunate aceluiaşi tribunal, şi se va purcede conform canoanelor despre judecata penală, exclus fiind apelul.

Can. 502 - (cf 701) Prin demiterea legitimă, exceptând cea din can. 497, încetează prin dreptul însuşi toate legăturile şi obligaţiile izvorâte din profesiunea monastică şi, dacă membrul este constituit în hirotonirea sacră, trebuie respectat can. 494.

Can. 503 - § 1. (= 702 § 1) Cel care a părăsit legitim mănăstirea sau a fost demis legitim din aceasta, nu poate pretinde nimic de la aceasta, pentru orice fel de operă prestată în aceasta.
         § 2. Totuşi, mănăstirea va respecta echitatea şi caritatea faţă de membrul care se desparte de aceasta.

Art. III
Despre ordine şi congregaţii

Can. 504 - § 1. Ordinul este o societate întemeiată de autoritatea bisericească competentă, în care membrii, deşi nu sunt monahi, emit o profesiune care este echivalată cu profesiunea monastică.
         § 2. Congregaţia este o societate întemeiată de autoritatea bisericească competentă, în care membrii emit profesiunea cu cele trei voturi publice ale ascultării, ale castităţii şi ale sărăciei, care totuşi nu este echivalată cu profesiunea monastică, dar are putere proprie conform normei dreptului.

Can. 505 - § 1. (= 589) Un ordin este de drept pontifical dacă a fost întemeiat de Scaunul Apostolic, sau dacă a fost recunoscut ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal însă, dacă, după ce a fost întemeiat de Patriarh, nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic.
         § 2. Congregaţia este:
         1° de drept pontifical dacă a fost întemeiată de Scaunul Apostolic, sau dacă a fost recunoscută ca atare prin decretul aceluiaşi;
         2° de drept patriarhal dacă a fost întemeiată de Patriarh, sau dacă printr-un decret al aceluiaşi a fost recunoscută ca atare şi nu a obţinut un decret de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic;
         3° de drept eparhial dacă a fost întemeiată de Episcopul eparhial şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic sau din partea Patriarhului.
         § 3. (588 2°) Un ordin sau o congregaţie este clericală dacă, în baza scopului sau intenţiei propuse de fondator, ori în virtutea unui obicei legitim, este sub conducerea preoţilor, îşi asumă slujirile proprii hirotoniri sacre şi este recunoscută ca atare de către autoritatea bisericească.

1° Despre înfiinţarea şi despre desfiinţarea
unui ordin, congregaţii, provincii, case

Can. 506 - § 1. (579) Episcopul eparhial poate întemeia numai congregaţii, însă nici pe acestea nu le va întemeia decât după consultarea Scaunului Apostolic şi în plus, dacă întemeierea se face în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, după consultarea Patriarhului.
         § 2. Patriarhul poate întemeia ordine şi congregaţii cu consimţământul Sinodului permanent şi după consultarea Scaunului Apostolic.
         § 3. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, congregaţia de drept eparhial care este răspândită în mai multe eparhii din acelaşi teritoriu, poate deveni de drept patriarhal prin decretul Patriarhului, după ce s-a sfătuit cu cei interesaţi şi cu consimţământul Sinodului permanent.

Can. 507 - § 1. (cf 616 § 2) Ordinul întemeiat în mod legitim, chiar dacă este de drept patriarhal, şi chiar dacă constă într-o singură casă, nu poate fi desfiinţat decât de Scaunul Apostolic, căruia îi este rezervată dispunerea bunurilor ordinului desfiinţat, rămânând neschimbată voinţa donatorilor.
         § 2. Congregaţia de drept patriarhal sau eparhial, înfiinţată legitim, chiar şi dacă constă numai într-o singură casă, poate fi desfiinţată, în afară de Scaunul Apostolic şi de către Patriarh, în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezidează, după consultarea celor interesaţi, şi cu consimţământul Sinodului permanent şi al Scaunului Apostolic.

Can. 508 - § 1. (621) Provincia indică o parte a aceluiaşi ordin sau congregaţie care constă din mai multe case, şi care este condusă direct de un Superior major.
         § 2. (cf 581) Împărţirea ordinului sau a congregaţiei în provincii, unirea provinciilor, circumscrierea diferită ori desfiinţarea şi întemeierea altelor noi îi aparţin autorităţii determinate de statutele ordinului sau ale congregaţiei.
         § 3. Stabilirea [destinaţiei] bunurilor provinciei desfiinţate, rămânând neschimbate dreptatea şi voinţa donatorilor, îi revine Sinaxei generale, dacă statutele nu dispun altfel sau, dacă e vorba despre o necesitate urgentă, [îi revine] Superiorului general, cu consimţământul consiliului său.

Can. 509 - § 1. (cf 609) Un ordin sau o congregaţie nu pot înfiinţa în mod valid o casă decât cu consimţământul scris al Episcopului eparhial; dacă este vorba de înfiinţarea primei case a unui ordin sau congregaţii de drept patriarhal, într-o eparhie oarecare, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se cere consimţământul Patriarhului sau, în celelalte cazuri, al Scaunului Apostolic.
         § 2. Cele spuse în can. 437 sunt valabile şi pentru casele ordinelor şi congregaţiilor.

Can. 510 - (cf 616) Casa unui ordin sau a unei congregaţii nu poate fi desfiinţată în mod valid decât cu consultarea Episcopului eparhial; în schimb, desfiinţarea casei unice a ordinului sau a congregaţiei este rezervată aceleiaşi autorităţi căreia îi revine suprimarea aceluiaşi ordin sau congregaţii, conform can. 507.

2° Despre Superiori, despre Sinaxe şi despre economi în ordine şi congregaţii

Can. 511 - § 1. (cf 596 § 1) În ordine şi congregaţii Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinată de dreptul comun şi de statute.
         § 2. (596 § 2) În ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau patriarhal, însă, Superiorii şi Sinaxele mai au şi puterea de conducere pentru forul extern şi intern, conform normei statutelor.

Can. 512 - § 1. (631 § 1) Sinaxa generală, care este autoritatea superioară conform normei statutelor, va fi compusă astfel încât, reprezentând întregul ordin sau congregaţie, să fie un semn adevărat al unităţii în caritate.
         § 2. (631 § 2) Nu numai provinciile şi casele, ci chiar fiecare membru poate trimite în mod liber dorinţele sale Sinaxei generale, în modul determinat în statute.

Can. 513 - § 1. (623) Pentru ca membrii să poată fi numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de Superior, se cere un timp corespunzător după profesiunea perpetuă, ce trebuie să fie determinat în statute, care trebuie să fie de cel puţin zece ani socotiţi de la prima profesiune, dacă este vorba de Superiorii majori.
         § 2. Dacă este vorba de Superiorul general, pe lângă acestea se mai cere pentru validitate să fi împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani.

Can. 514 - § 1. (624 § 1) Superiorii vor fi constituiţi pentru un timp determinat şi pe un spaţiu de timp convenabil, dacă statutele nu prevăd altceva pentru Superiorul general.
         § 2. (624 § 3) Totuşi, înainte de trecerea timpului determinat, aceştia pot fi înlăturaţi din funcţie sau transferaţi în alta, din cauzele şi după modul determinat de statute.
         § 3. (624 § 2) În statute vor fi prevăzute norme potrivite, astfel încât membrii să nu fie Superiori pe timp mai îndelungat, fără întrerupere.

Can. 515 - § 1. (625 § 1) Superiorul general va fi desemnat prin alegere, conform normei statutelor.
         § 2. (625 § 3) Ceilalţi Superiori vor fi desemnaţi conform normei statutelor astfel încât, dacă sunt aleşi, totuşi să aibă nevoie de confirmarea Superiorului major competent; dacă, însă, sunt numiţi, [numirea] va fi precedată de o consultare potrivită.
         § 3. În alegeri se vor respecta cu stricteţe cann. 947 - 960, precum şi can. 445.

Can. 516 - § 1. (cf 636 § 1) Pentru administrarea bunurilor temporare, în ordine şi congregaţii, vor exista economi: economul general care va administra bunurile întregului ordin sau congregaţii, economul provincial pentru cele ale provinciei, economul local pentru cele ale fiecărei case în parte; toţi aceştia îşi îndeplinesc funcţia sub conducerea Superiorului.
         § 2. (636 § 1) Superiorul major nu poate îndeplini singur funcţia de econom general sau de econom provincial; funcţia de econom local însă, deşi e mai bine să fie distinctă de funcţia de Superior, poate fi cumulată cu aceasta, dacă necesitatea o cere.
         § 3. Dacă statutele nu prevăd nimic despre desemnarea economilor, aceştia vor fi numiţi de către Superiorul major, cu consimţământul consiliului său.

3° Despre admiterea în ordine şi în congregaţii şi despre noviciat

Can. 517 - § 1. (643 § 1 1°) Vârsta cerută pentru admiterea validă în noviciatul ordinului sau congregaţiei este de şaptesprezece ani împliniţi; referitor la celelalte cerinţe pentru admiterea în noviciat se vor respecta cann. 448, 450, 452 şi 454.
         § 2. Nimeni nu poate fi admis în mod licit în noviciatul unui institut călugăresc al unei alte Biserici sui iuris fără licenţa Scaunului Apostolic, decât dacă este vorba de un candidat destinat unei provincii sau case, despre care aminteşte can. 432, al Bisericii proprii.

Can. 518 - Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie să fie pregătit corespunzător, sub grija specială a unui membru experimentat, pentru un timp şi după modul determinat de statute.

Can. 519 - (641) Dreptul de a admite candidaţii la noviciat le revine Superiorilor majori, conform normei statutelor, respectând can. 453 §§ 2. şi 3.

Can. 520 - Noviciatul începe în modul prescris de statute.

Can. 521 - (647 § 1) Întemeierea sediului de noviciat, schimbarea şi desfiinţarea sa, se face prin decretul Superiorului general, cu consimţământul consiliului său.

Can. 522 - § 1. (647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie făcut în casa în care îşi are sediul noviciatul; în cazuri speciale şi în mod excepţional, prin concesia Superiorului general, cu consimţământul consiliului său, noviciatul poate fi făcut în altă casă a aceluiaşi ordin sau congregaţii, sub conducerea unui membru experimentat care îndeplineşte rolul de magistru de novici.
         § 2. (647 § 3) Superiorul major poate permite ca grupul de novici să locuiască, pentru o anumită perioadă de timp, în altă casă a propriului ordin sau congregaţii, desemnată de el.

Can. 523 - § 1. (cf 648) Pentru validitatea noviciatului se cere ca acesta să dureze un an integral şi continuu; absenţa mai scurtă de trei luni, fie continuă, fie întreruptă, nu afectează validitatea, însă, dacă timpul lipsit depăşeşte cincisprezece zile, trebuie suplinit, chiar dacă a fost dedicat completării formării novicilor prin exercitări apostolice.
         § 2. Dacă în statute se prescrie un timp mai lung de noviciat, acesta nu se cere pentru validitatea profesiunii.

Can. 524 - § 1. (cf 651 § 1) La formarea novicilor va fi numit ca magistru, conform normei statutelor, un membru care se distinge prin prudenţă, caritate, pietate, ştiinţă şi respectarea stării călugăreşti, având cel puţin zece ani de profesiune şi, dacă e vorba de un ordin sau o congregaţie clericală, să fie constituit în hirotonirea preoţească.
         § 2. (651 § 2) Dacă este nevoie, magistrului i se vor da cooperatori, supuşi lui întru toate cele ce privesc conducerea noviciatului şi formarea novicilor.
         § 3. (cf 650 § 2) Numai magistrul este cel care se va îngriji de formarea novicilor şi numai lui îi revine conducerea noviciatului astfel încât nimănui nu îi este permis să se amestece în acestea, pentru nici un motiv, cu excepţia acelor Superiori cărora statutele le permit, şi a vizitatorilor; referitor la disciplina călugărească a întregii case, magistrul, în acelaşi fel ca novicii, sunt supuşi Superiorului.
         § 4. Novicele este supus puterii magistrului şi Superiorilor, şi acestora le datorează ascultare.

Can. 525 - § 1. Cele prescrise în cann. 459 - 461 sunt valabile şi pentru ordine şi congregaţii.
         § 2. (668 § 1) Înainte de emiterea profesiunii temporare, novicele trebuie să cedeze, pe întreaga perioadă de timp în care este legat prin acea profesiune, oricui preferă, administrarea bunurilor sale pe care le are în prezent, sau care eventual ar putea veni peste acestea, şi să dispună în mod liber de uzul şi uzufructul lor.

4° Despre profesiune în ordine şi congregaţii

Can. 526 - § 1. (cf 655) Profesiunea temporară cu cele trei voturi de ascultare, de castitate şi de sărăcie va fi emisă pe o perioadă de timp determinată de statute.
         § 2. Această profesiune poate fi reînnoită de mai multe ori, conform normei statutelor, însă astfel încât în total să nu se extindă pe o perioadă de timp mai mică de trei ani sau mai lungă de şase ani.

Can. 527 - (= 656) Pentru validitatea profesiunii temporare se cere ca:
         1° noviciatul să fie îndeplinit în mod valid;
         2° novicele să fie admis la profesiune de către Superiorul competent, conform statutelor, cu consimţământul consiliului său, iar profesiunea să fie primită de către acelaşi Superior, personal sau prin altcineva;
         3° profesiunea să fie exprimată şi să nu fie emisă sau primită prin forţă, frică gravă sau înşelăciune;
         4° celelalte cerute în statute pentru validitatea profesiunii să fie îndeplinite.

Can. 528 - (cf 654) Membrul cu voturi temporare are aceeaşi obligaţie de a respecta statutele ca şi membrul cu voturi perpetue; este lipsit de voce activă şi pasivă, exceptând cazul în care statutele prevăd în mod expres altfel.

Can. 529 - § 1. Prin profesiunea temporară actele contrare voturilor devin ilicite dar nu invalide.
         § 2. Această profesiune nu-l lipseşte pe membru de proprietatea bunurilor sale şi nici de capacitatea de a dobândi alte bunuri; totuşi membrului nu îi este permis să renunţe, la proprietatea bunurilor sale sub pretextul de favoare, atâta timp cât este în viaţă.
         § 3. Orice dobândeşte membrul cu voturi temporare, prin sârguinţa sa (668 § 3) sau prin ordin sau congregaţie, dobândeşte pentru acelaşi ordin sau congregaţie; dacă nu se dovedeşte în mod legitim contrarul, se presupune că membrul dobândeşte pentru ordin sau congregaţie.
         § 4. Membrul cu voturi temporare poate modifica cedarea sau dispoziţia despre care aminteşte can. 525, § 2, însă nu după bunul său plac, ci cu consimţământul Superiorului major, astfel încât modificarea cel puţin a unei părţi însemnate de bunuri să nu se facă în favoarea ordinului sau a congregaţiei; prin părăsirea ordinului sau a congregaţiei, însă, o astfel de cedare sau dispoziţie încetează să mai aibă putere.
         § 5. Dacă membrul cu voturi temporare a contractat datorii şi obligaţii, trebuie să răspundă el însuşi, exceptând cazul în care a purtat o afacere a ordinului sau a congregaţiei cu licenţa Superiorului.
         § 6. Prin profesiunea temporară este vacantă, prin dreptul însuşi, orice funcţie a celui care a emis profesiunea.

Can. 530 - (668 § 1) În congregaţii, membrul va redacta în mod liber testamentul, care va fi valid chiar şi în dreptul civil, înaintea profesiunii perpetue.

Can. 531 - Prin profesiune perpetuă membrul îşi asumă definitiv starea călugărească, pierde propria eparhie şi este ataşat cu drepturi depline ordinului sau congregaţiei.

Can. 532 - (658 2°) Pentru validitatea profesiunii perpetue, pe lângă cele cerute de can. 464, se cere să fi fost precedată de profesiunea temporară, conform normei can. 526.

Can. 533 - În ordine, profesiunea perpetuă se echivalează cu profesiunea perpetuă monastică, de aceea au valoare referitor la aceasta cann. 466 - 468.

Can. 534 - În congregaţii:
         1° efectele canonice ale profesiunii perpetue rămân aceleaşi, determinate de can. 529, referitor la profesiunea temporară, dacă dreptul comun nu prevede altfel;
         2° Superiorul major, cu consimţământul consiliului său, poate acorda membrului cu voturi perpetue, care cere aceasta, permisiunea de a ceda bunurile sale, rămânând neschimbate normele prudenţei;
         3° (cf 668 § 4) Sinaxa generală este cea care introduce în statute, dacă crede de cuviinţă, renunţarea obligatorie la patrimoniul pe care membrul l-a dobândit sau îl va dobândi, însă aceasta nu poate fi făcută înaintea profesiunii perpetue.