Art.
V
Despre probe
Can. 1207 - § 1. (= 1526)
Îndatorirea de a aduce probe îi incumbă celui care
afirmă.
§ 2. Nu au nevoie de
probe:
1° cele ce prin dreptul
însuşi se presupun;
2° faptele afirmate de
unul dintre opozanţi şi recunoscute de celălalt, dacă proba
nu este cerută, în pofida tuturor, de drept sau de judecător.
Can.
1208 - § 1. (= 1527) Pot fi aduse probe de orice
natură, care se văd utile pentru examinarea cauzei şi sunt
licite.
§ 2. Dacă o parte
face instanţă pentru a fi acceptată o probă respinsă
de judecător, judecătorul însuşi o va defini cât mai
expeditiv.
Can.
1209 - (= 1528) Dacă o parte sau un martor
refuză să se prezinte în faţa judecătorului pentru a
răspunde, este permis să fie audiată printr-o persoană
desemnată de către judecător, sau să i se ceară
declaraţia înaintea unui notar public sau prin orice alt mijloc legitim.
Can.
1210 - (= 1529) Judecătorul nu va proceda,
fără o cauză gravă, la strângerea probelor
înainte de contestarea litigiului.
1°
Despre declaraţiile părţilor
Can. 1211 - (= 1530) Judecătorul
poate interoga întotdeauna părţile pentru a descoperi mai bine
adevărul, ba chiar trebuie să o facă la instanţa unei
părţi sau pentru a dovedi că un fapt de interes public este pus
în afara oricărui dubiu.
Can.
1212 - § 1. (cf 1531) Partea interogată în mod
legitim trebuie să răspundă şi să spună integral
adevărul, exceptând cazul în care răspunsul
dezvăluie un delict comis de ea însăşi.
§ 2. Dacă
însă refuză să răspundă, judecătorul va
aprecia ceea ce poate fi dedus din aceasta pentru proba faptelor.
Can.
1213 - (= 1532) În cazurile în care binele
public este în cauză, judecătorul pune părţile ce vor
fi interogate să jure că vor spune adevărul, sau cel puţin
că au spus adevărul, exceptând cazul în care un motiv
grav îndeamnă altfel; în celelalte cazuri poate să o
facă după propria sa prudenţă.
Can.
1214 - (= 1533) Părţile, promotorul
dreptăţii şi apărătorul legăturii pot prezenta
judecătorului articolele asupra cărora să interogheze partea.
Can.
1215 - (= 1534) Referitor la interogarea
părţilor, se vor respecta canoanele despre interogarea martorilor, cu
referinţele de rigoare.
Can.
1216 - (= 1535) Afirmaţia despre un fapt oarecare,
făcută scris sau verbal în faţa judecătorului
competent, de către una din părţi împotriva ei
însăşi, referitoare la materia judecăţii, fie din
proprie iniţiativă, fie interogată de judecător, este o
confesiune judiciară.
Can.
1217 - § 1. (= 1536) Confesiunea judiciară a unei
părţi, dacă este vorba despre o problemă privată
şi binele public nu este în cauză, le eliberează pe
celelalte de îndatorirea probării.
§ 2. De asemenea,
în cauzele care privesc binele public, mărturisirea judiciară
şi celelalte declaraţii ale părţilor pot avea o valoare
doveditoare care, împreună cu celelalte elemente ale cauzei, vor fi
evaluate de către judecător, însă nu li se poate atribui o
valoare deplină de probare, decât în cazul în care se
adaugă alte elemente care le coroborează întru totul.
Can.
1218 - (= 1537) Judecătorul este cel care va evalua
cu privire la confesiunea extrajudiciară făcută în
judecată, după aprecierea tuturor împrejurărilor.
Can.
1219 - (= 1538) Confesiunea sau oricare altă
declaraţie a unei părţi nu are nici o valoare dacă se
adevereşte că a fost pronunţată printr-o eroare de fapt sau
că a fost smulsă cu forţa, sau printr-o frică gravă.
2°
Despre proba prin documente
Can. 1220 - (= 1359) În oricare
gen de judecată se admite proba prin documente, atât publice
cât şi private.
Can.
1221 - § 1. (= 1540) Documentele publice bisericeşti
sunt cele care au fost redactate de o persoană în baza sarcinii sale
publice în Biserică, respectând cele obişnuite prescrise
de drept.
§ 2. Documentele publice
civile sunt cele care, conform dreptului civil, sunt considerate ca atare.
§ 3. Celelalte documente
sunt private.
Can.
1222 - (cf 1541) Documentele publice fac
credinţă despre ceea ce se afirmă în ele direct şi
principal, exceptând cazul în care argumente contrare şi
evidente dovedesc altceva, rămânând neschimbat dreptul civil
al locului, în ceea ce priveşte documentele civile.
Can.
1223 - (cf 1542) Un document privat, fie admis de o parte,
fie recunoscut de judecător, are contra autorului documentului sau contra
celui care a semnat documentul şi a celor care au preluat de la
aceştia cauza, aceeaşi putere probatoare ca şi confesiunea
extrajudiciară; împotriva străinilor însă poate avea
putere probatoare, de estimat de către judecător împreună
cu celelalte împrejurări ale cauzei, însă nu i se poate
atribui puterea probatoare deplină, exceptând cazul în care se
adaugă alte elemente care coroborează întru totul.
Can.
1224 - (= 1543) Dacă documentele apar şterse,
corectate, interpolate sau cu alte defecte, judecătorul este cel care va
estima dacă şi în ce măsură trebuie ţinut seama
de aceste documente.
Can.
1225 - (= 1544) Documentele nu au putere probatoare
în judecată dacă nu sunt în original sau în copie
autentificată şi depuse la cancelaria tribunalului, astfel
încât judecătorul şi părţile să le
poată examina.
Can.
1226 - (= 1545) Judecătorul poate dispune ca un
document comun ambelor părţi să fie prezentat în
judecată.
Can.
1227 - § 1. (= 1546) Nimeni nu este obligat să
prezinte documente, chiar dacă sunt comune, care nu pot fi comunicate
fără pericol de daună conform can. 1229, § 2, n. 2, sau
fără pericolul violării respectării secretului.
§ 2. Dacă
însă măcar o parte a documentului poate fi copiată şi
prezentată sub forma unei copii fără inconvenientele
menţionate, judecătorul poate dispune ca aceasta să fie
prezentată.
3°
Despre martori şi despre mărturii
Can. 1228 - (= 1547) Proba prin martori
este admisă în orice cauză, sub conducerea judecătorului.
Can.
1229 - § 1. (= 1548) Martorii trebuie să
mărturisească adevărul judecătorului care interoghează
în mod legitim.
§ 2.
Rămânând neschimbat can. 1231, sunt exceptaţi de la
obligaţia de a răspunde:
1° clericii, în
privinţa celor pe care aceştia le-au cunoscut în baza
ministeriului sacru; conducătorii civili, medicii, moaşele,
avocaţii, notarii şi alţii, care au obligaţia de a respecta
secretul chiar şi în raţiunea unui sfat dat, referitor la cele
supuse secretului;
2° cei care se tem
că prin mărturia lor vor provoca lor înşişi, sau
soţului lor, sau consangvinilor apropiaţi sau afinilor, infamie,
neplăceri primejdioase sau alte rele grave.
Can.
1230 - (= 1549) Toţi pot fi martori, dacă nu
sunt respinşi în mod expres de drept, fie întru totul, fie
în parte.
Can.
1231 - § 1. (= 1550) Nu vor fi admişi să
depună mărturie minorii sub vârsta de paisprezece ani şi
cei slabi de minte; totuşi, pot fi audiaţi prin decretul
judecătorului, care îi declară folositori.
§ 2. Sunt consideraţi
incapabili să depună mărturie:
1° cei care sunt
părţi în cauză sau cei care se prezintă la
judecată în numele părţilor, judecătorul şi cei
care îl asistă, avocatul şi ceilalţi care asistă sau
au asistat părţile în aceeaşi acuză;
2° sacerdoţii,
referitor la tot ceea ce au cunoscut din confesiunea sacramentală, chiar
dacă penitentul le cere să vorbească; ba mai mult, ceea ce s-a
auzit de la cineva, indiferent în ce fel, cu ocazia penitenţei sacramentale
nu poate fi acceptat nici măcar ca indiciu de adevăr.
Can.
1232 - (= 1551) Partea care a adus un martor poate
renunţa la interogarea sa, însă partea adversă poate cere
ca martorul să fie totuşi interogat.
Can.
1233 - § 1. (= 1552) Dacă se cere proba prin martori,
numele şi domiciliul lor vor fi indicate tribunalului.
§ 2. În termenul
prestabilit de judecător se vor arăta punctele argumentelor asupra
cărora se cere interogarea martorilor; altfel cererea se va considera
abandonată.
Can.
1234 - (= 1553) Judecătorul este cel care reduce
numărul prea mare de martori.
Can.
1235 - (= 1554) Înainte ca martorii să fie
interogaţi, numele lor vor fi comunicate părţilor; dacă
însă, conform estimării prudente a judecătorului, aceasta
nu se poate face fără o gravă dificultate, se va face cel
puţin înaintea publicării mărturiilor.
Can.
1236 - (cf 1555) Rămânând neschimbat can.
1231, o parte poate cere ca un martor să fie exclus, dacă se
demonstrează un motiv just, înainte ca martorul să fie
interogat.
Can.
1237 - (= 1556) Citarea unui martor se face printr-un
decret al judecătorului, comunicat în mod legitim martorului.
Can.
1238 - Martorul citat de către judecător,
conform normei dreptului, se va prezenta sau va face cunoscut
judecătorului motivul absenţei sale.
Can.
1239 - § 1. (= 1558 § 1) Martorii vor fi interogaţi
în sediul tribunalului, exceptând cazul în care
judecătorul consideră altfel.
§ 2. Episcopii şi
cei care, conform dreptului poporului lor se bucură de o favoare
asemănătoare, vor fi audiaţi în locul ales de ei
înşişi.
§ 3. Judecătorul va
decide unde trebuie să fie audiaţi cei care, din cauza
distanţei, bolii sau a altei piedici, le este imposibil sau le este greu
să ajungă la sediul tribunalului, rămânând
neschimbate cann. 1071 şi 1128.
Can.
1240 - (= 1559) Părţile nu pot asista la
interogarea martorilor, decât dacă judecătorul, mai ales
când lucrul este bun privat, consideră să-i admită; pot
însă asista procuratorii sau avocaţii lor, exceptând
cazul în care judecătorul consideră că trebuie să se
procedeze în secret, din cauza împrejurării faptelor şi a
persoanelor.
Can.
1241 - § 1. (= 1560) Martorii vor fi interogaţi separat, câte unul.
§ 2. Dacă martorii
sunt în dezacord grav între ei sau cu una din părţi,
judecătorul îi poate pune să se confrunte între ei,
evitând, pe cât posibil, neînţelegerile şi
scandalul.
Can.
1242 - (= 1561) Interogarea martorului se face de către
judecător sau de către delegatul său, sau de către auditor,
la care e oportun să asiste şi notarul; pentru aceasta,
părţile sau promotorul dreptăţii sau apărătorul
legăturii sau avocaţii prezenţi la interogatoriu, dacă au
alte întrebări de pus martorului, le vor pune nu martorului ci
judecătorului sau celui care îl înlocuieşte, pentru a le
pune el însuşi, dacă dreptul particular nu prevede altfel.
Can.
1243 - § 1. (= 1562) Judecătorul va reaminti
martorului obligaţia gravă de a spune tot adevărul şi numai
adevărul.
§ 2. Judecătorul va
cere jurământul martorului conform can. 1213; dacă
însă martorul refuză să-l depună, va fi audiat
fără jurământ.
Can.
1244 - (= 1563) Judecătorul va verifica în
primul rând identitatea martorului; va cerceta ce relaţie are cu
părţile şi când îi va pune întrebările
specifice cauzei, va căuta să ştie şi izvoarele cunoştinţelor
sale şi în care timp determinat a cunoscut ceea ce afirmă.
Can.
1245 - (= 1564) Întrebările vor fi scurte,
adaptate la înţelegerea celui care va fi interogat, nu vor cuprinde
mai multe deodată, nu înşelătoare, nu şirete, care nu
sugerează răspunsul, departe de orice ofensă şi
aparţinătoare cauzei de care este vorba.
Can.
1246 - § 1. (= 1565) Întrebările nu se vor
comunica anticipat martorilor.
§ 2. Dacă
însă ceea ce trebuie mărturisit este atât de
înlăturat în memorie, încât nu poate afirma nimic
cu certitudine dacă înainte nu le este reamintit, judecătorul
poate preveni martorul asupra câtorva puncte, dacă consideră
că aceasta se poate face fără pericol.
Can.
1247 - (= 1566) Martorii vor spune oral mărturia
şi nu vor citi ceva scris, exceptând cazul în care este vorba
despre calcule sau socoteli, caz în care pot consulta notiţele pe
care le-au adus cu ei.
Can.
1248 - § 1. (= 1567) Răspunsul va fi redactat imediat
în scris de către notar, care trebuie să redea chiar
însăşi cuvintele martorului, cel puţin cu privire la cele
ce ţin direct de obiectul judecăţii.
§ 2. Se poate admite
utilizarea invenţiilor tehnice care reproduc vocea, dacă apoi
răspunsurile vor fi consemnate în scris şi semnate, pe
cât posibil, de cei care au dat răspunsurile.
Can.
1249 - (= 1568) Notarul va menţiona în acte
despre prestarea, renunţarea sau refuzul jurământului, despre
prezenţa părţilor şi a altora, despre întrebările
adăugate din oficiu, şi în general despre tot ceea ce
merită amintit, întâmplător petrecut, când martorii
au fost interogaţi.
Can.
1250 - § 1. (= 1569) La sfârşitul
interogatoriului trebuie citite în faţa martorului cele redactate de
notar despre răspunsurile sale, sau martorul să fie pus să
audă cele înregistrate prin mijloace tehnice despre
răspunsurile sale, dând aceluiaşi martor dreptul de a
adăuga, de a suprima, de a corecta sau de a varia.
§ 2. În
sfârşit, actul trebuie semnat de martor, de judecător şi
de notar.
Can.
1251 - (= 1570) Martorii, chiar dacă au fost deja
interogaţi, pot fi chemaţi din nou, la cererea unei părţi
sau din oficiu, înaintea publicării mărturiilor, dacă
judecătorul o consideră necesar sau util, dacă nu există
totuşi nici un pericol de orice complicitate sau corupţie.
Can.
1252 - (= 1571) Martorilor trebuie să le fie
rambursate, în baza unei estimări echitabile făcute de
judecător, cheltuielile făcute şi câştigurile
pierdute, depunând mărturie în cauză.
Can.
1253 - (= 1572) Judecătorul, în estimarea
mărturiilor, după ce a cerut scrisori de mărturisire, dacă
a fost necesar, va lua în considerare:
1° care va fi
condiţia persoanei sau onestitatea sa;
2° dacă a
mărturisit din proprie ştiinţă, mai ales despre ceea ce a
văzut şi auzit personal, sau după opinia sa, după zvonuri
sau după ceea ce a auzit de la alţii;
3° dacă martorul
este constant şi ferm coerent cu sine, sau dacă este schimbător,
nesigur sau şovăitor;
4° dacă are martori
care confirmă mărturia sau dacă este confirmată sau nu de
alte elemente probatorii.
Can.
1254 - (= 1573) Mărturia unui singur martor nu poate
avea credibilitate deplină, exceptând cazul în care este vorba
de un martor calificat, care depune mărturie despre cele
săvârşite din oficiu, sau dacă circumstanţele de
lucruri sau persoane sugerează altceva.
4°
Despre experţi
Can. 1255 - (= 1574) Trebuie făcut
apel la opera experţilor de fiecare dată când dreptul sau
judecătorul prescriu examinarea şi părerea lor,
fundamentată pe regulile artei sau ştiinţei lor, pentru a dovedi
un fapt oarecare sau pentru a face cunoscută adevărata natură a
unui lucru oarecare.
Can.
1256 - (= 1575) Judecătorului îi revine numirea
experţilor, după ce a audiat părţile sau la propunerea lor
sau, dacă e cazul, [îi revine] însuşirea referatelor
făcute deja de alţi experţi.
Can.
1257 - (= 1576) Şi experţii pot fi excluşi
sau recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi martorii.
Can.
1258 - § 1. (= 1577) Judecătorul, ţinând
seama de cele deduse eventual de părţi, va defini cu un decret al
său fiecare punct pentru care expertul trebuie să-şi
desfăşoare opera.
§ 2. Expertului îi
vor fi transmise actele cauzei şi celelalte documente şi auxiliare de
care acesta poate avea nevoie pentru a-şi îndeplini sarcina.
§ 3. Judecătorul,
după ce l-a audiat pe acelaşi expert, va determina termenul în
care va fi îndeplinită examinarea şi depusă relatarea.
Can.
1259 - § 1. (= 1578) Experţii vor întocmi
fiecare un raport, separat de a celorlalţi, exceptând cazul în
care judecătorul va ordona să se facă unul singur, semnat de
toţi; dacă se face astfel, se vor nota cu grijă opiniile
divergente, dacă au fost.
§ 2. Experţii
trebuie să indice cu claritate prin care documente sau prin ce alte
mijloace potrivite s-au convins despre identitatea persoanelor, a lucrurilor
sau a locurilor, pe ce cale şi prin ce metodă au procedat în
îndeplinirea sarcinii încredinţate lor şi mai ales pe
care argumente îşi sprijină concluziile lor.
§ 3. Expertul poate fi
chemat de judecător pentru a furniza explicaţiile care par necesare
ulterior.
Can.
1260 - § 1. (= 1579) Judecătorul va aprecia cu
grijă nu numai concluziile experţilor, chiar concordante, ci şi
celelalte circumstanţe ale cauzei.
§ 2. Când
îşi expune raţiunea deciziei, el trebuie să precizeze
argumentele care l-au indus să admită sau să respingă
concluziile experţilor.
Can.
1261 - (= 1580) Experţilor li se vor achita
cheltuielile şi onorariile determinate de echitate şi dreptate de
către judecător, respectând dreptul particular.
Can.
1262 - § 1. (= 1581) Părţile pot să-şi
desemneze experţi privaţi ce vor fi aprobaţi de judecător.
§ 2. Experţii
privaţi, dacă judecătorul îi admite, pot consulta actele
cauzei, ori de câte ori este necesar, să asiste la executarea
expertizei, şi pot întotdeauna să prezinte propria relatare.
5°
Despre apropiere şi despre recunoaşterea judiciară
Can. 1263 - (= 1582) Dacă pentru
definirea cauzei judecătorul consideră oportun să meargă
într-un loc oarecare sau să examineze un lucru oarecare, va
hotărî dinainte aceasta printr-un decret în care va indica
în mod sumar, după audierea părţilor, cele ce vor fi
prestate în această apropiere sau recunoaştere judiciară.
Can.
1264 - (= 1583) După terminarea apropierii sau a
recunoaşterii judiciare, se va întocmi un document.
6°
Despre presupuneri
Can. 1265 - (cf 1586) Presupunerile
care prin dreptul însuşi nu sunt stabilite, judecătorul, pentru
a ajunge la o sentinţă dreaptă, poate să le facă,
însă numai dacă acestea rezultă dintr-un fapt cert şi
determinat, coerente cu obiectul controversei.
Can.
1266 - (= 1585) Cel care are de partea sa ceea ce prin
dreptul însuşi este presupus, este eliberat de îndatorirea
probării, care cade asupra părţii adverse.
|