CAPITOLUL II
DESPRE OBICEI

Can. 1506 - § 1. Un obicei al unei comunităţi creştine, ori de câte ori răspunde unei acţiuni a Spiritului Sfânt în trupul bisericesc, poate obţine putere de drept.
         § 2. (cf 24 § 1) De la dreptul divin nici un obicei nu poate deroga, în nici un fel.

Can. 1507 - § 1. (cf 23-25) Doar acel obicei poate obţine putere de lege care este raţional şi care a fost introdus printr-o practică continuă şi pacifică de către o comunitate capabilă cel puţin de a primi o lege şi care a fost prescrisă pe un interval de timp stabilit de drept.
         § 2. (= 24 § 2) Obiceiul care este respins în mod expres de drept nu este raţional.
         § 3. (= 26) Obiceiul contrar dreptului canonic în vigoare, sau care este în afara legii canonice, obţine putere de drept numai dacă a fost respectat în mod legitim timp de treizeci de ani neîntrerupţi şi compleţi; în schimb, împotriva unei legi canonice care conţine o clauză care interzice obiceiurile viitoare, poate prevala doar un obicei centenar sau imemorabil.
         § 4. Legislatorul competent poate aproba, prin consimţământul său cel puţin tacit, ca legitim un obicei chiar şi înaintea de trecerea acestui timp.

Can. 1508 - (= 27) Obiceiul este cel mai bun interpret al legilor.

Can. 1509 - (= 28) Obiceiul, fie contrar, fie în afara legii, este revocat printr-un obicei sau printr-o lege contrară; legea nu revocă însă obiceiurile centenare sau imemorabile, exceptând cazul în care le menţionează în mod expres; în ceea ce priveşte celelalte obiceiuri, este valabil can. 1502, § 2.