Art.
III
Despre rescripte
Can. 1527 - § 1. (= 59 § 2) Cele ce
sunt stabilite în canoane cu privire la rescripte sunt valabile şi
pentru acordarea unor graţii făcute verbal, dacă nu rezultă
altfel în mod evident.
§ 2. (cf 74) Graţia
obţinută verbal, cineva trebuie să o dovedească ori de
câte ori i se cere în mod legitim.
Can.
1528 - (cf 61) Un rescript poate fi cerut şi pentru
altcineva, chiar şi fără asentimentul acestuia, şi
intră în vigoare înaintea acceptării sale,
exceptând cazul în care apare altfel din clauzele adăugate.
Can.
1529 - § 1. (63 § 1) Reticenţa adevărului
în cerere nu împiedică rescriptul să aibă putere,
dacă au fost exprimate cele ce trebuie exprimate pentru validitate,
conform stilului curiei Ierarhului care acordă rescriptul.
§ 2. Nici nu
împiedică expunerea falsului, dacă măcar o cauză din
motivele propuse este adevărată.
Can.
1530 - § 1. (cf 65) Graţia refuzată de
autoritatea superioară nu poate fi acordată în mod valid de
către autoritatea inferioară, exceptând cazul în care
autoritatea superioară a consimţit în mod expres.
§ 2. Graţia
refuzată de o oarecare autoritate nu poate fi acordată în mod
valid de o altă autoritate de competenţă egală,
fără ca în cerere să fie făcută menţiune
despre refuz.
1°
Despre privilegii
Can. 1531 - § 1. (= 76) Privilegiul,
adică graţia acordată în favoarea unor anumite persoane
fizice sau juridice printr-un act special, poate fi acordat de către
legislator şi de către cel care legislatorul i-a încredinţat
această putere.
§ 2. Deţinerea
centenară sau imemorabilă induce la presupunerea că privilegiul
a fost acordat.
Can.
1532 - § 1. (= 78) Privilegiul se presupune perpetuu.
§ 2. (83) Privilegiul
încetează:
1° (78 § 2) dacă
este personal, prin stingerea din viaţă a persoanei căruia i-a
fost acordat;
2° (78 § 3) dacă
este real sau local, prin distrugerea absolută a lucrului sau a locului;
3° (83 § 1) prin trecerea
timpului sau împlinirea numărului de cazuri pentru care a fost
acordat;
4° (83 § 2) dacă, cu
trecerea timpului, împrejurările s-au schimbat astfel
încât, după judecata autorităţii competente, a
devenit nociv sau utilizarea sa devine ilicită.
§ 3. (78 § 3 b)
Privilegiul local renaşte dacă locul este refăcut în
termen de cincizeci de ani.
Can.
1533 - § 1. (= 80) Nici un privilegiu nu
încetează prin renunţare, dacă aceasta nu a fost
acceptată de autoritatea competentă.
§ 2. Orice persoană
fizică poate renunţa la privilegiul acordat doar în favoarea
sa.
§ 3. O persoană
fizică nu poate renunţa în mod valid la privilegiul acordat
unei oarecare persoane juridice, sau acordat în baza demnităţii
locului sau a lucrului; nici chiar însăşi persoana
juridică nu are dreptul integral de a renunţa la un privilegiu
acordat ei, dacă renunţarea aduce vreun prejudiciu Bisericii sau
altora.
Can.
1534 - (cf 82) Prin intermediul neutilizării sau a
utilizării contrare, un privilegiu care nu este oneros pentru alţii,
nu încetează; dacă însă privilegiul aduce
greutăţi altora, se pierde dacă se adaugă prescripţia
legitimă sau renunţarea tacită.
Can.
1535 - (cf 84) Cel ce abuzează de puterea care i-a
fost dată de privilegiu, va fi admonestat de Ierarh; cel ce abuzează
în mod grav şi care a fost admonestat zadarnic, va fi privat de
Ierarh de privilegiul pe care el însuşi l-a acordat; dacă
însă privilegiul a fost acordat de o autoritate superioară,
Ierarhul este obligat să o înştiinţeze.
2°
Despre dispense
Can. 1536 - § 1. (cf 85, 90 § 1)
Dispensa, adică destinderea unei legi pur bisericeşti într-un
caz special, poate fi acordată doar pentru o cauză justă şi
raţională, ţinând cont de împrejurările cazului
şi de gravitatea legii de la care se dispensează; altfel dispensa
este ilicită, iar dacă nu a fost dată de legislatorul însuşi
sau de o autoritate superioară, este şi invalidă.
§ 2. Binele spiritual al
credincioşilor creştini este o cauză justă şi
raţională.
§ 3. (= 90 § 2) În
dubiul privind suficienţa motivului, dispensa se acordă în mod
licit şi valid.
Can.
1537 - (= 86) Nu sunt supuse dispensării legile, ori
de câte ori determină ceea ce este esenţial constitutiv
instituţiilor sau actelor juridice, şi nici legile procesuale şi
penale.
Can.
1538 - § 1. (cf 87 § 1) Episcopul eparhial poate dispensa
atât de la legile dreptului comun cât şi de la legile
dreptului particular ale propriei Biserici sui iuris, într-un caz
special, pe credincioşii creştini peste care îşi
exercită puterea conform normei dreptului, ori de câte ori
apreciază că aceasta contribuie la binele spiritual, exceptând
cazul în care s-a făcut o rezervare de către autoritatea care a
emis legile.
§ 2. Dacă este
dificil accesul la autoritatea căreia îi este rezervată
dispensarea, şi concomitent există pericolul unei daune grave
în caz de întârziere, orice Ierarh poate dispensa
într-un caz special pe credincioşii creştini peste care
îşi exercită puterea, conform normei dreptului, dacă este
vorba de o dispensă pe care aceeaşi autoritate o acordă în
aceleaşi împrejurări, rămânând neschimbat can.
396.
Can.
1539 - (= 91) Cel care are puterea de a dispensa poate
să o exercite şi când este în afara teritoriului asupra
supuşilor, chiar dacă sunt absenţi din teritoriu şi
dacă nu este stabilit în mod expres contrariul, chiar şi asupra
străinilor care se găsesc în teritoriu în acel moment,
precum şi faţă de el însuşi.
|