4. În Scrisoarea apostolică Salvifici doloris observam că suferinţa ţine de istoria omului, care trebuie să înveţe să o accepte şi să o depăşească (cf. nr. 2: AAS 576 [1984], 202). Dar cum va putea face acest lucru dacă nu prin Crucea lui Cristos?

În moartea şi învierea Mântuitorului suferinţa umană află semnificaţia sa cea mai profundă şi valoarea sa salvifică. Toată povara neliniştilor şi a durerilor omenirii este condensată în misterul unui Dumnezeu care, asumând natura noastră omenească, s-a nimicit pe sine până a la se face "păcat de dragul nostru" (2 Cor 5,21). Pe Golgota, El s-a împovărat cu păcatul fiecărei fiinţe omeneşti şi, în singurătatea părăsirii, a strigat către Tatăl: "Pentru ce m-ai părăsit?" (Mt 27,46).

Din paradoxul Crucii apare răspunsul la întrebările noastre neliniştitoare. Cristos suferă pentru noi: El ia asupra sa suferinţa tuturor şi o răscumpără. Cristos suferă împreună cu noi, dându-ne posibilitatea de a împărţi cu El pătimirile noastre. Unită cu suferinţa lui Cristos, suferinţa umană devine mijloc de mântuire. Iată de ce credinciosul poate spune împreună cu sfântul Paul: "Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24). Durerea, primită cu credinţă, devine poarta de intrare în misterul suferinţei răscumpărătoare a Domnului. O suferinţă care nu mai răpeşte pacea şi fericirea, deoarece este luminată de strălucirea învierii.