2. Omul e o fiinţă teologică

Dacă am văzut că şi animalele se roagă (şi se ştie că au şi conştiinţa morţii), despre om trebuie să spunem că el nu numai că se roagă, ci are posibilitatea să devină ca şi Dumnezeu, şi nu numai că are conştiinţa morţii, dar are puterea, dată de Hristos, să devină nemuritor! Aşadar, ceea ce îl deosebeşte pe om de dobitoc, este calitatea de a-şi însuşi o învăţătură concretă şi corectă despre Dumnezeu, pe care să o transmită şi altora. Omul are sădită în fiinţa sa nevoia de a răspândi ştiinţa despre Dumnezeu, exprimată în psalmul 50: “învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”. Îndeplinind această condiţie, omul începe să nu mai fie dobitoc, pentru a deveni ceva mai mult.

În persoana lui Valaam, pe care Dumnezeu îl tratează ca pe o fiinţă inferioară asinei, credem că se are în vedere omul eretic, duşman al lui Dumnezeu. Acesta, deşi se roagă, se roagă greşit. Şi din această cauză, el nu este o fiinţă teologică4, degradând (vom vedea mai târziu de ce) mai jos decât asina sa. “Teolog este cel care se roagă corect”, spunea Evagrie Ponticul. Iată deci prima însuşire pe care o are omul, dar nu o au animalele, aceea de a avea o învăţătură (concretă şi corectă) despre rugăciune şi despre Dumnezeu. Această învăţătură nu poate să existe în afara Bisericii, în care Dumnezeu “Şi-a dat întâlnire cu oamenii” şi care, după chipul unicităţii lui Dumnezeu, este una şi indivizibilă. Această Biserică este Biserica de Răsărit.

De unde are omul această învăţătură pe care nu o au dobitoacele? Căci anume în aceasta credem că se manifestă în primul rând raţionalitatea omului în comparaţie cu animalele, “întrucât frumuseţea firii [umane] o formează tocmai puterea de cuge-tare”. 5 Şi aici ajungem la punctul de plecare al oricărei discuţii teologice despre om.

Omul este chip [icoană] al lui Dumnezeu. De aceea, el nu numai că are tendinţa de a-L cunoaşte şi de a-L propovădui [şi lăuda] pe Dumnezeu, ci are sădite în fiinţa sa însuşirile lui Dumnezeu, ca într-o oglindă. 6 Vorbind despre măsura în care aceste însuşiri ale lui Dumnezeu au fost învestite în om, Sf. Grigorie de Nyssa e de părere că singura diferenţă dintre Dumnezeu şi om este aceea că Primul este necreat, pe când al doilea este creat de Primul. 7 “Dumnezeu, spune Sfântul, nu-şi arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului doar o parte din bunătăţile Sale şi păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci îşi arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din nefiinţă la viaţă şi l-a copleşit cu tot felul de daruri”. 8 Omul este rodul iubirii lui Dumnezeu, de aceea îl şi răsfaţă cu daruri atât de mari. Darul suprem pe care îl primeşte omul este nemurirea şi voia liberă, având “o superioritate vădită prin libertatea sa neîngrădită”. 9 Desăvârşita libertate pe care o primeşte omul este şi poarta [condiţia] pentru orice virtute. Căci “virtutea constă în a fi fără stăpân şi a face ceea ce-ţi place, tot ce faci din constrângere sau din silă nu poate fi virtute”. 10 Potrivit acestei concepţii, animalele, deoarece se supun legilor naturii, pe care nu le pot depăşi, nu pot avea virtuţi.

Fiind chip al Împăratului ce stăpâneşte peste toate, omul poartă şi un “veşmânt” corespunzător. Astfel, “în locul mantiei de purpură, s-a îmbrăcat în haina virtuţii, care-i totuşi cea mai împărătească dintre îmbrăcăminţi, iar în loc de sceptru se sprijineşte pe fericirea nemuririi, pe când, în loc de diademă împărătească, e împodobit cu coroana dreptăţii, aşa încât prin toate acestea omul se distinge printr-o vrednicie de adevărat împărat ca unul care se aseamănă aidoma frumuseţii Modelului său”. 11

Potrivit relatării biblice, doar omul, dintre toate făpturile, este rezultatul unui sfat Dumnezeiesc, celelalte au fost făcute fără un “plan” prealabil. 12 Dumnezeul Sfânta Treime a zis: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră..., ca să stăpânească toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Fc. 1, 26). Rezultatul acestui sfat Dumnezeiesc a fost Însuşi Hristos, adică Noul Adam, care este Arhetipul şi scopul lui Adam cel vechi, “căci nu Adam cel vechi a fost model pentru Adam Cel nou, ci cel vechi a fost luat după modelul Celui nou… Pentru noi, care îl cunoaştem mai de mult ca strămoş, Adam cel Nou S-a făcut începătura firii omeneşti, dar pentru Cel care are în faţa ochilor toate făpturile chiar înainte de a-şi lua ele începutul vieţii – Adam cel vechi nu e decât o imitare a lui Adam cel nou, zidit după chipul şi asemănarea Acestuia… Ca să spunem totul într-un cuvânt, Mântuitorul a fost Cel Dintâi dintre toţi şi Singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de om adevărat şi fără scăderi atât în ce priveşte purtările în viaţă, cât şi în oricare alte privinţe”. 13 Panayotis Nellas, rezumând învăţătura patristică, limpezeşte acest paradox aparent. “Nu are importanţă faptul că Hristos nu a existat istoric pe vremea creaţiei lui Adam. Faptul că Hristos este în realitatea supratemporală a lui Dumnezeu “mai-întâi-născut decât toată zidirea” (Col. 1, 15-17) constituie o învăţătură biblică fundamentală. Dacă omul, pentru care a fost făcută întreaga creaţie materială, a răsărit pe pământ ultimul după toate creaturile, atunci este, negreşit, logic ca Hristos, Care reprezintă scopul întregii creaţii materiale şi spirituale, să fie posterior lui Adam, de vreme ce toate lucrurile sunt conduse de la cele nedesăvârşite spre desăvârşire. 14 Ca realizare supremă a omului, este firesc ca Hristos să reprezinte scopul mersului ascendent al umanităţii, început, dar şi capăt, al istoriei”. 15

Omul trebuie să tindă neîncetat spre acest Arhetip al său. Nu este vorba doar de Cuvântul pur şi simplu, ci anume de Cuvântul întrupat. Căci, fiind o natură divino-umană, omul trebuie să se desăvârşească atât spiritual, cât şi trupeşte. Făurindu-l pe om, Dumnezeu “a sădit în firea sa un amestec de dumnezeiesc şi de omenesc pentru ca să poată gusta din fericirea amândurora, atât bucuria de a sta în legătură cu Dumnezeu, cât şi prin plăcerile pământeşti, prin simţământul care-l are, că nu-i străin nici de bucurii”. 16 De aceea până şi “sufletul adevărat şi desăvârşit [prin firea lui, precizarea Sf.] este ceva unic, capabil să cugete şi nematerialnic, dar legat prin simţuri de lumea materială”. 17 Această armonie desăvârşită dintre suflet şi trup, în care nici sufletul nu-i este superior trupului (ca în religiile orientale), nici trupul sufletului (ca la ateişti sau hedonişti), ci amândouă alcătuind fiinţa umană, este o armonie în care urma să se sălăşluiască Hristos Dumnezeu. Căci dacă trupul ne-a fost dat pentru a-L încăpea pe Dumnezeu, la vremea venirii lui Hristos în istorie, tot pentru El ne-a fost dată şi raţiunea: “fiindcă pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru început natura omului; mintea şi dorinţa au fost făcute pentru Acela: minte am primit ca să-L cunoaştem pe Hristos, dorinţă ca să alergăm spre El, memorie avem ca să-L purtăm în ea pe El, fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele zidite (de El)”. 18

Condiţia care ne apropie de Dumnezeu, făcându-ne asemănare desăvârşită a Lui, este nepătimirea, pe care nu o pot avea animalele. “Curăţia, nepătimirea, fericirea, înstrăinarea de orice rău şi multe altele de acest fel sunt cele prin care se exprimă asemănarea omului cu Dumnezeu”. 19 Pentru ca nepătimirea noastră să fie realizabilă, Dumnezeu ne dăruieşte până şi o naştere nepătimaşă, nouă celor născuţi din bărbat şi femeie. Această naştere este Sfântul Botez. Căci, “pentru ca să devină cu adevărat om, Domnul a dat un alt început naturii umane, începutul unei a doua faceri, adică naşterea spirituală prin Botez, care nu e numai o eliberare de consecinţele păcatului strămoşesc, ci şi o realizare pentru fiecare credincios a operei pe care nu a realizat-o Adam”. 20 Sfântul Maxim Mărturisitorul e de părere că însuşi Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se naşte mai târziu cu voia lui din Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu voieşte ca omul să conlucreze liber, cu puterea pe care o are în sine la naşterea sa. 21

Nepătimirea se realizează prin petrecerea neîncetată în Dumnezeu, îndeplinind poruncile Lui. Orice abatere a minţii de la Dumnezeu sfârşeşte prin a aluneca spre rău. Fiinţa umană, fiind organizată teocentric, tinde în mod natural spre Dumnezeu. Atunci când această tendinţă este întreruptă de factori paraziţi, omul se dezbină în fiinţa sa şi apare boala. Unul din Părinţii Pustiei spunea în sfaturile sale către monahi: “Cugetă cele bune, ca să nu cugeţi cele rele, deoarece nu stă în firea minţii omeneşti ca să stea nemişcată”. 22 Adam nu a îndeplinit această poruncă şi şi-a despărţit mintea de Dumnezeu, cugetând cele străine. Astfel, el L-a negat pe Dumnezeu, sursa existenţei sale. Drept urmare, Adam s-a dat pe sine morţii, sinucigându-se în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Deoarece, atunci “când Îl neagă pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine însuşi şi se autodistruge. Când vieţuieşte teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine însuşi, se dezvoltă şi întregeşte în veşnicie”. 23

Însă pe lângă mişcarea înspre Dumnezeu, pe care omul o are în sine în chip firesc, omul mai are şi o altă mişcare, nefirească, spre cele animalice. Această dublă orientare a omului este o consecinţă a păcatului, pe care o vom discuta în continuare.