3. Omul – chip al lui Dumnezeu şi chip al animalului

Omul se naşte, creşte, are nevoie de hrană, îmbătrâneşte şi moare ca şi animalele. 24 Cum, dar, îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din acestea nu Îi sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă, deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul, prin ceea ce se vede, este în cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt sân, nici nu a cunoscut creşterea de la mic la mare, ci a avut de la început “vârsta bărbatului desăvârşit” (Efes. 4, 13), vârsta lui Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva, care împreună cu Adam alcătuieşte omul, căci “a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).

Părinţii Bisericeşti sunt de părere că separarea în bărbat şi femeie este posterioară creaţiei. 25 Scriptura spune că “Dumnezeu a făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1, 27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip” şi-a atins din acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din nou şi ţine să precizeze: “Bărbat şi femeie i-a făcut pe ei”. Cred că toţi sunt de acord că acest lucru nu s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate că) - după cum zice Apostolul - “în Hristos Iisus nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28). Şi cu toate acestea, Scriptura ne istoriseşte că în aceste două direcţii s-a împărţit omenirea”. 26 Prin specificarea bărbat şi femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în fiinţa noastră ceva “cu totul străin de Dumnezeu”, 27 “împărţire care n-are a face cu modelul dumnezeiesc, ci [...] ne încadrează în ceata vietăţilor necugetătoare”. 28

Ideea că bărbatul şi femeia nu au fost separaţi dintru început, a dat în diferite culturi naştere unor interpretări, de multe ori naive şi caraghioase, pe care însă este interesant să le amintim. De exemplu, după Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci Dumnezeu i-a despărţit printr-o lovitură de secure, care i-a separat în două. Alţii sunt de părere că primul om (Adam) era bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe stânga; dar Dumnezeu l-a tăiat în două jumătăţi”. 29 În Banchetul, Platon crede că omul primitiv era o fiinţă bisexuală de formă sferică. La popoarele orientale, iar printre filozofi, mai ales cei pitagoreici, exista concepţia că sufletele oamenilor au preexistat într-o lume ideală, din care au căzut prin păcat. Aceştia au dat naştere părerii potrivit căreia un astfel de suflet ideal poate ajunge “om” numai după ce gustă din păcat. Filozofia androginului a preocupat într-o măsură foarte mare diverse şcoli filozofice şi teozofice greceşti, printre care şi neoplatonicienii şi neopitagoreicii, cât şi sectele gnostice, aşa-zis creştine. Ea este o deducţie logică a idealului, potrivit căruia omul desăvârşit trebuie să fie o fiinţă fără fisuri. În general, filozofii greci, în pofida politeismului de atunci, ajunseseră să afirme că divinitatea, ca expresie supremă a desăvârşirii, dacă există, trebuie să fie una şi indivizibilă. În mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameş, descoperim o idee înrudită, Enkidu (personajul făcut de zei pentru a răzbuna populaţia Urukului asuprită de tiranul Ghilgameş), el fiind un om al pădurii, care “se îmbulzea cu turma de animale sălbatice la adăpătoare, iar inima-i dădea ghes să stea printre dobitoacele apelor” (Epopeea lui Ghilgameş, II). Prin această imagine plină de gingăşie, autorul popular al epopeii sugerează în câteva rânduri desăvârşita armonie dintre Enkidu şi natură. Atunci când Ghilgameş voieşte să-şi slăbească adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el îi trimite în cale o curtezană. Enkidu cunoaşte păcatul, iar drept urmare, atunci când se îndreaptă spre adăpătoare, văzându-l, animalele o iau la fugă. Iată o frumoasă legendă în care, chiar dacă nu ni se vorbeşte clar despre o existenţă androgină iniţială a omului, ea ni se impune în ordine inversă: împreunându-se, bărbatul şi femeia îşi pierd armonia cu cosmosul pe care au avut-o până la împreunare. Acelaşi lucru ni se relatează şi în cartea Facerii, unde Adam, deşi stăpân peste fiarele pământului, după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora. Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existenţe androgine iniţiale a omului, este faptul că la diferite popoare şi religii, indiferent de concepţia fiecăruia despre desăvârşire, există monahismul.

Omul a fost creat pentru viaţă cerească asemenea îngerilor. De aceea el nu avea nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de înţeles prin lipsa ruşinii şi nepătimirea celor doi oameni de până la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau trup, fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri, fără a fi aprinşi de poftă şi fără a fi asediaţi de alte patimi. Aceeaşi stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere, unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi vor fi una în Hristos” (Gal. 3, 28). Atunci când Mântuitorul a fost ispitit de saduchei, întrebat fiind a căruia dintre cei şapte fraţi va fi femeia după înviere, căci toţi au avut-o de nevastă, Hristos le răspunde: “Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Lc. 20, 34-36). Astfel, “harul învierii nu trebuie înţeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în păcat”. 30 Căci “dacă viaţa celor restabiliţi se aseamănă cu cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de dinainte de păcat era un fel de viaţă îngerească”. 31 Deşi anterioară căderii, separarea în bărbat şi femeie este o urmare a căderii. Acest paradox se explică prin atotştiinţa şi înainte-vederea lui Dumnezeu. “Întrucât [Dumnezeu] prin puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat, departe de viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se desăvârşesc îngerii, Dumnezeu a rânduit pentru firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea noastră în păcat: în loc să rămânem la vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca vietăţile necugetătoare”. 32 Sfântul Ioan Gură de Aur, care a scris atâtea cuvinte înălţătoare despre căsătorie, fiind cred cel mai mare dascăl al vieţii de familie, nu ezită să vadă în căsătorie decât o urmare a morţii: “După ce nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a făcut pământ şi ţărână, scrie Sfântul, omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După ce, ajungând robiţi, au dezbrăcat această haină împărătească şi au părăsit lumea cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul şi durerea şi viaţa chinuită, atunci, o dată cu acestea, a fost introdusă şi căsătoria... Vezi de unde şi-a luat obârşia căsătoria, de unde s-a arătat a fi necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo e şi căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici aceasta...” 33 Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă răul în binecuvântare, prefăcând ceea ce a fost un rezultat al păcatului în ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va căpăta şansa reabilitării. El poate acum să perpetueze viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul dobitoacelor, în om au pătruns toate pornirile şi patimile caracteristice firii dobitoacelor. 34 De aici încolo, omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi chip al dobitocului35 şi “în cele pe care – ca dobitoacele necuvântătoare - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea” (Ap. Iuda 1, 10). Viaţa omului de după cădere e o continuă zbatere între animalitate şi Dumnezeire.

Dumnezeu nu cunoaşte patima36. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru şi nu este nedreptate întru Dânsul”, zice Psalmistul (Ps. 91, 15). De aceea orice patimă nu este altceva decât manifestarea în om a chipului dobitocului, care “la om creşte cu atât mai mult cu cât conlucrează în ea şi mintea omului”. 37 Dacă vom analiza imnografia şi rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sunt pătrunse de sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decât dobitocul” 38: “căci vierme sunt, şi nu om”, se smereşte Împăratul David (Ps. 21, 6). Îndobitocirea este urmarea practicării continue a păcatului, care se realizează prin folosirea iraţională a pornirilor şi instinctelor date omului doar pentru supravieţuire în noile condiţii de existenţă. Eseistul italian Julius Evola, în cartea sa “Metafizica sexului” 39, urmând un scop contrar celui pe care îl urmăm noi, face totuşi o afirmaţie care susţine ceea ce vom spune. El observă că dintre toate vieţuitoarele, doar omul îşi foloseşte instinctele sexuale şi în afara scopului procreaţiei, neavând perioade anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Acelaşi lucru se poate spune şi despre celelalte patimi, cum ar fi mâncatul sau somnul. Să ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care îşi gâdilau gâtlejul cu o pană, provocându-şi voma, pentru a face loc iarăşi mâncării. “În urma înclinărilor şi preocupărilor animalice, adeseori se îndobitoceşte până şi gândirea, aşa încât tot ce-i bun în noi cade sub ascultarea răutăţii. Îndată ce omul îşi lasă spre degradare puterea cugetului, silindu-şi mintea ca patimile să prindă în ea rădăcini, el devine robul patimilor, 40 şi din clipa aceea are loc în om o răsturnare şi o înlocuire a peceţii lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului, încât întreaga fire a noastră porneşte pe calea aceasta, ca şi cum mintea noastră n-ar mai cultiva, decât principii pătimaşe, ajutându-le să sporească tot mai mult”. 41

În acest fel, pe măsură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului îl distruge, într-o măsură şi mai mare am putea spune, omul care practică păcatul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui Dumnezeu îl pierde. Aceasta şi pentru că nimeni nu, poate “întrece” şi depăşi pe Dumnezeu, imitîndu-I virtuţile, în schimb omul poate, după cum am văzut, să întreacă dobitocul în patimă. În una din cuvântările sale, Sfântul Ioan Gură de Aur face o inventariere interesantă a trăsăturilor animale lucrătoare în om, mai exact, Sfântul corespunde fiecărei patimi un animal: “Spune-mi, dar, după care fapte să te cunosc că eşti creştin, când totul te arată necreştin? Dar pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om. Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ţi îngraşi trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă, că răpeşti ca un lup, că te mânii ca un şarpe, că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o aspidă şi viperă, că lupţi împotriva fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile firii omeneşti? [...] Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decât fiarele sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte tiraniei stomacului, nici nu îndrăgeşte banii. Spune-mi, te rog, pot să te mai numesc om când ai mai multe cusururi decât fiarele şi dracii? 42

Iată, în câteva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte de Dumnezeu devine mai rău decât dobitocele şi chiar decât dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine obsedant mai ales în epistolele pauline: “Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate” (Rom. 6, 16). “Căci şi noi eram altă dată fără de minte [fără raţiune, ca şi dobitoacele], neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul; iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate săvârşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-4).

Patima robeşte, ascunzând, ca o mască43 chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpânit de patimi nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este o piedică în calea filozofiei: “Căci să ştii, declară Socrate În Republica, că pe cât mai palide devin pentru mine plăcerile legate de trup, pe atât sporesc dorinţele şi plăcerile iscate de convorbiri”. 44 Dezvoltând aceeaşi idee, Platon relatează în continuare o întâmplare cu Sofocle: “Odată, povesteşte acelaşi personaj, am fost de faţă când cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adâncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpân smintit şi sălbatic”.45

Patimile sunt adesea înfăţişate de Sfinţii Părinţi ca nişte fiare care ne sfâşie. “Închipuie-ţi, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că şi mânia este tot o fiară. Arată şi tu faţă de tine tot atâta zel cât îl arată alţii pentru îmblânzirea leilor; îmblânzeşte şi tu, domesticeşte şi tu mânia din sufletul tău. Şi mânia are dinţi şi unghii groaznice; dacă nu-ţi domesticeşti mânia, mânia omoară totul. Nu pot sfâşia leul şi vipera atât de cumplit măruntaiele ca mânia, sfâşiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu vatămă numai trupul, ci strică şi sănătatea sufletului, mâncându-I, rupându-i, rozându-i toată puterea, făcându-l cu totul nefolositor”. 46 Atât “mânia [cât şi celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei] nu poate forma un punct de asemănare între Dumnezeu şi om”. 47 Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea şi nepizmuirea desăvârşită, nu se mânie. 48 Nici măcar izgonirea din rai nu a fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu loveşte, nici nu cere satisfacţii, ci pedeapsa e o mişcare care vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată şi defectată de acţiunea greşită a lui Adam, deoarece căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.

Până aici am văzut că, după ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat împotrivă, căzând în moarte, Dumnezeu nu doar că nu-l pedepseşte, ci toate câte au rezultat în urma păcatului le întoarce în favoarea omului. Însăşi moartea pe care o va cunoaşte omul de acum înainte nu este îndreptată împotriva omului, ci împotriva “stricăciunii care-l învăluie”. 49 După Sf. Grigorie Teologul, Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină nemuritor”. 50 Prin moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din faţa “răzbunării” iraţionale a naturii, oferindu-i şansa să renască într-o altă dimensiune. De aceea nimic din cele cu câte l-a înzestrat Dumnezeu pe om în “noua sa pribegie” nu poate fi considerat rău, chiar şi aceleaşi patimi. Pe de o parte, instinctele sunt o poartă care poate duce spre iraţionalitate, iar pe de altă parte, acestea constituie “un leac şi o binecuvântare, o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului ca să poată supravieţui în moarte, din moment ce a pierdut viaţa, şi mai ales ca să supravieţuiască corect, să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină viaţa şi forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”. 51

Oricât s-ar întări patimile împotriva omului, ele nu pot să şteargă cu desăvârşire strălucirea chipului lui Dumnezeu din noi. Raţiunea cu care este înzestrat, are putere să conducă cu ele. Iar atunci când “puterea minţii ajunge să stăpânească aceste porniri, oamenii pot face tot atâtea virtuţi. Mânia poate deveni bărbăţie, sfiala poate duce la siguranţa întemeiată, din frică se poate ajunge la ascultare, din ură la antipatie faţă de rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel real, 52 şi aceasta pentru că o fire demnă se ridică deasupra patimilor şi se fereşte să ajungă în robia răului (o astfel de mândrie e lăudată de marele apostol Pavel atunci când ne cere să căutăm cele de sus)”. 53

Omul este singura fiinţă liberă, iar ceea ce îl smulge pe om din circuitul biologic închis este practicarea virtuţilor, care sunt o însuşire proprie doar naturii divino-umane. 54 Dacă animalele se supun şi sunt conduse de legităţile naturii, fără să le poată depăşi, omul are putere să supună el aceste legităţi în favoarea sa. În aceasta constă şi dovada supremei libertăţi a omului, care-l ridică peste legile iraţionale şi intransigente ale Universului în care trăim. Aceasta ne mai arată că omul este şi stăpân al acestui Univers şi că, pe lângă biologic, mai are ceva care desemnează natura sa atemporală şi aspaţială. Omul este de nepătruns, progresele sale în toate domeniile sunt imprevizibile şi inepuizabile – aceasta ne vorbeşte de originea sa divină, că omul este chip al infinităţii lui Dumnezeu.

Fiind o fiinţă divino-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci când această mişcare este întreruptă sau înăbuşită, omul este bântuit de o mare nelinişte şi tristeţe, pe care Blaga o numea “tristeţe metafizică”. “Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până când nu se va odihni întru Tine”, oftează Fericitul Augustin chiar la începutul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului, scrie Sfântul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, în nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea, mângâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu, de la Care, după chipul şi asemănarea Aceluia, a primit fiinţă; atunci când se desparte de El, e nevoit să-şi caute plăcerea în făpturi şi cu patimi felurite, ca şi cu nişte roşcove, se hrăneşte...” 55

Voind să scape de această tristeţe, grecii au inventat banchetele şi sălile de teatru, discuţiile filozofice, pentru cei mai spiritualizaţi, dar şi jocurile şi orgiile, pentru cei cu totul trupeşti. Aceasta era o consecinţă logică a religiei antice greceşti. Grecul era tiranizat de ideea destinului implacabil şi de spiritul răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi ajutau pe oameni, ci orice încercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu muritorii era aspru pedepsită de zeii mai mari. Atunci când Prometeu îndrăzneşte să ducă focul oamenilor, Zeus îl leagă de o stâncă, unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte creştea la loc pentru a putea fi ciupit la nesfârşit. Iar după toate aceste farse ale cetăţenilor cerului îndreptate împotriva oamenilor în timpul vieţii lor pământeşti, dincolo îi aştepta în mod inevitabil focul Hadesului.56 Iată de ce grecii aveau o motivaţie logică a hedonismului lor, reieşind din doctrina lor religioasă. Drept urmare, ei au ajuns să îndumnezeiască corpul omenesc, plăsmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian şi nietzschean, în care biologicul, instinctualul încearcă din răsputeri să îmbrace haina strălucirii care nu i se potriveşte. O astfel de îndumnezeire a omului, fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, este împlinirea dorinţei diavolului, pe care acesta i-a şoptit-o Evei în rai. Să nu uităm însă că grecii au făcut aceasta dintr-o mare tristeţe, tiranizaţi de monstruozitatea fatalităţii morţii şi a nedreptăţii. Această atitudine, tipică nu numai pentru grecii antici, ci pentru toţi oamenii fără Dumnezeu, a atins proporţii monstruoase în lumea contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o lume în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit niciodată de Hristos. “Cu noi este Dumnezeu”, aşa se tâlcuieşte Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om, pentru a-l face pe om “dumnezeu” după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul Morţii sau, şi mai exact, în noi este Dumnezeu!

Da, omul contemporan este un om al neliniştilor. Epoca în care trăim este aşa. Omul a ajuns, în clipele sale de singurătate apăsătoare, să nu-şi mai înţeleagă cauzele propriei nelinişti. Însă ceea ce ne nelinişteşte pe fiecare dintre noi nu este altceva decât glasul absenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu pur şi simplu strigă din inima fiecăruia, iar durerea şi neliniştea omului care înăbuşă acest glas se pot asemăna doar cu durerea şi neliniştea fetei adolescente care avortează, iar noaptea se visează alăptând un copil. Noi trebuie să-L “zămislim” pe Dumnezeu în inimile noastre de la Duhul Sfânt şi să-L “naştem” lumii, neîncetat în toată viaţa noastră.

Iată “aerul înălţimilor” după care râvnea Nietzsche, iată supraomul! Iată şi “omul - măsură a tuturor lucrurilor”! Iată suma eforturilor de a-l preamări pe om: “Omul – chip al lui Dumnezeu”!